Este orice loc (poate fi o casă, un apartament sau chiar şi o rulotă) în care prostituatele şi clienţii lor se întîlnesc pentru a face sex pe bani (unde se practică prostituţia). n țările unde aceasta este ilegală, este posibil ca ele să funcţioneze bordeluri ilegale în spatele unor stabilimente cum ar fi saloanele de masaj (erotic), barurile sau cluburile de strip-tease. Bordelurile sînt cunoscute sub o mulţime de nume şi expresii, precum case rău famate, case de toleranţă, casă cu felinar (roşu), lupanar, case de tîrfe, în funcţie de istoria locului şi de expresiile la modă.

Bordelurile sînt administrate de proxeneţi (“peşti” - de regulă bărbaţi) sau / şi de madame (femeia casei). Ei dac aranjamentele cu clienţii, stabilesc dările stabilimentului, oferă protecţie femeilor şi servesc drept gazdă. În cazul în care femeia practică prostituţia din proprie iniţiativă (sau din lipsă de o altă sursă de bani) primesc un procent oarecare din banii plătiţi pentru serviciile ei. În alte situaţii, cînd femeile devin sclave folosite ca unelte sexuale, nu primesc nici un ban şi suferă tratamente rele.

Bordelurile pot să varieze de la stabilimente sărăcăcioase pînă la unele foarte elaborate. Ele sînt în afara legii multe ţări, dar continuă să înflorească în toate oraşele mari. În perioada interbelică o adresă de referinţă în România, devenită legendară, a fost Crucea de piatră (Cartierul felinarelor roşii):  în zona respectivă existau circa 20-25 de bordeluri, precum Casa Nova şi La Ionescu legionarul. Băieţii / adolescenţii care se duceau pentru prima dată la Crucea de piatră (cunoscuţi ca prospăturile) erau scutiţi de plată, dar în rest tarifele porneau de la 15 lei, putea fi de 20 de lei (un pol) la casele obişnuite, 40 de lei (doi poli) la casele de lux, dar în funcţie de caz puteau ajunge şi la cinci poli (100 de lei). Pe vremea aceea curvele aveau dreptul să refuze clienţii… iar dacă mergeai beat la tîrfe nu erai primit.