Vaginita este o inflamaţie a pereţilor vaginali ce poate apare la femeile de orice vîrstă, de cele mai multe ori este cauzată de o infecţie cu bacterii sau ciuperci, dar şi de folosirea antibioticelor, poate fi o reacţie la prezenţa unui corp străin în vagin, alergie sau atrofiere postmenopauzică a vaginului (aceasta fiind cauzată de micşorarea secreţiei hormonale). Stresul influenţează starea fizică, fiind unul dintre factorii care poate duce (în combinaţie cu alţii) la apariţia vaginitei.

În mod normal în vagin există o floră microbiană destul de activă care creează un mediu protector (unul acid) împotriva germenilor nocivi: aproximativ 95% din flora vaginaşă este formată din bacterii numite lactobacili care ajută la menţinerea pH-ului vaginal la un nivel scăzut. Atunci cînd în cadrul florei bacteriene normale apar probleme (de orice fel, dar care cauzează dezechilibre) se instalează vaginita şi alte bacterii ajung să se înmulţească necontrolat.

Simptomele vaginite bacteriene

Deşi multe dintre femeile infectate (aproximativ jumătate) nu prezintă simptome care să atragă atenţia, cel mai important simptom al vaginitei bacteriene este eliminarea unei secreţii în cantitate excesivă, uneori cu sînge, de culoare alb-cenuşie sau galbenă, urît mirositoare, în mod evident diferită de secreţia vaginala normală. Acest simptom este însoţit de mirosul de “peşte”, supărător, care este de obicei mai evident după contactul sexual – considerat a fi un semnal de alarmă. Raporturile sexuale pot fi dureroase (dispareunie). Uneori apare senzaţia de mîncărime, în anumite momente chiar violentă (în funcţie de caz).

Alte afecţiuni ce pot prezenta simptome asemănătoare sînt alte boli cu transmitere sexuală precum infecţiile urinare şi vaginale, diferenţa este făcută de medicul specialist, mai ales că există posibilitatea de a avea mai multe infecţii vaginale simultan.

Printre factorii de risc care duc la apariţia vaginitei bacteriene sînt prezenţa unei boli cu transmitere sexuală în trecut, spălarea in interiorul vaginului (acesta se curăţă singur), folosirea tampoanelor intravaginale, diafragmelor sau/şi dispozitivelor intrauterine. De asemenea, mai mulţi parteneri sexual, mai ales femei, dar şi activitatea orală genitală (alternarea sexului vaginal cu cel anal) cresc riscul vaginitei.

Aceasta poate duce la apariţia de complicaţii precum avortul spontan, naşterea prematură (înainte de termen) şi infecţie pelvină apărută după naştere în cazul infectării femeii gravide.

Diagnosticul vaginitei bacteriene

Acest lucru se face pe baza simptomelor, a unui examen pelvin şi a unei examinări la microscop a unei mostre prelevate din secreţia vaginală anormală. Atunci cînd se observă un număr mic de lactobacili şi un număr mai mare de alte bacterii se pune diagnosticul de vaginită bacteriană. Consult de specialitate se recomandă atunci cînd apare o durere abdominală joasă şi febră mai mare de 38.3 grade C, asociate cu o secreţie vaginală, dar şi în cazul femeilor gravide care prezintă simptomele vaginitei.

Se recomandă să evitaţi orice contact sexual inainte de a fi consultată de un medic; acest lucru va preveni răspîndirea unei posibile boli cu transmitere sexuală (BTS), evitaţi duşurile - cu excepţia cazului în care medicul este de acord, grăbiţi începerea tratamentului şi duceţi-l pînă la capăt pentru a evita posibila răspîndire a BTS.

Tratamentul vaginitei bacteriene - generalităţi

Prelevare de secreţii vaginale permite să se stabilească germenele (sau germenii) care cauzează vaginita şi alegerea celui mai bun antibiotic. Tratamentul face aplicînd local antimicozice sau antibacteriene (ovule ginecologice), dar şi prin administrarea de antibiotice pe cale generală (în cazurile de infecţie cu trichomonas sau cu Gardnerella Vaginalis). Femeile aflate la menopauză îşi pot administra local hormoni (estrogeni) care refac grosimea şi supleţea vaginului.

Tratamentul vaginitei trebuie aplicat ambilor parteneri deoarece bărbatul (deşi aparent sănătos) este purtător de parazit şi poate reinfecta femeia. În perioada tratamentului este obligatorie abstinenţa sexuală.

Vaginita bacteriana dispare spontan, făra tratament, la 25% din femeile infectate, aşa că tratamentul nu este întotdeauna necesar. Acesta se recomanda atunci cînd femeia este gravidă, atunci cînd simptomele nu dispar de la sine sau cînd este indicată o procedură invazivă la nivel pelvin (de exemplu o intervenţie chirurgicală) care ar putea determina o infecţie.

Vaginita bacteriana se tratează cu antibiotice luate pe cale orală sau intravaginal (acest ultim mod de administrare este exclus în cazul gravidelor). De obicei se foloseşte metronidazolul (Flagyl), dar medicul specialist este cel care decide cel mai bun tratament. De asemenea, restabilirea nivelului microorganismelor lactobacili “buni” în interiorul vaginului se poate realiza consumînd iaurt sau suplimente alimentare.

Vaginita bacteriană nu se transmite de la o persoană la alta şi nu este considerată a fi o boală cu transmitere sexuală (BTS). Totuşi, femeile expuse la o BTS cînd este prezentă vaginita bacteriană au un risc mai mare de a se îmbolnăvi.