Posts Tagged ‘boli cu transmitere sexuală’

Știai că luînd o aspirină pe zi femeile pot preveni preeclampsia?

Afecțiunea cunoscută ca preeclampsie poate provoca nașterea prematură și alte complicații ale fătului și ale mamei. Aspirina nu este recomandată de obicei în cazul sarcinii deoarece poate produce hemoragie, dar poate fi prescrisă în doze mici anumitor femei. Recomandarea a fost făcută de U.S. Preventive Services Task Force și de cea mai mare asociație de obstretică din Statele Unite și este destinată femeilor care au avut preeclampsie în timpul sarcinilor anterioare. Doza recomandată este de 81 miligrame de aspirină, în fiecare zi, începînd cu a 12-a săptămînă de sarcină. Recomandarea este valabilă și pentru femeile gravide a căror medici consideră că prezintă un risc crescut să dezvolte afecțiunea.

Știai că a fost dezvoltată o metodă nouă de contracepție cu scopul de a ține la distanță cîteva BTS fără a reduce plăcerea?

Este vorba de un nou inel vaginal contraceptiv şi cu rol de protecţie împotriva bolilor cu transmitere sexuală (BTS), în special SIDA şi herpesul genital care va fi testat clinic în curînd. Dispozitivul contraceptiv a fost prezentat de revista ştiinţifică Plo One și poate reprezenta o alternativă la medicaţia anticoncepţională. Dacă totul va funcționa bine va permite, printre altele, eliberarea timp de 90 de zile a unei substanţe antiretrovirale care inhibă transmiterea mai multor virusuri (inclusiv HIV).

Chiar dacă acest inel nu oferă protecţie decît pentru rapoartele sexuale vaginale, nu pentru cele anale, el va reprezenta un instrument extrem de util pentru numeroase femei. Cele două substanţe medicamentoase eliberate de inel (levonorgestrel şi tenofovir) sînt deja folosite în întreaga lume împotriva sarcinilor nedorite şi a infectării cu HIV.

Tenofovir acţionează împotriva virusului HIV şi a herpesului genital și este luat sub formă orală zilnic de 3,5 milioane de oameni din întreaga lume. Atunci cînd este aplicat sub formă de gel substanţă trebuie aplicată atît înainte, cît şi imediat după actul sexual.

O cremă cu microparticule de argint împiedică transmiterea HIV

Efectele antibacteriene ale argintului sînt cunoscute de milenii bune, acest fiind unul dintre lucrurile care l-au făcut un metal atît de folosit de către oameni. Recent, oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Texas, SUA, în colaborare cu cei de la Universitatea din Monterrey, Mexic au creat o cremă pe bază de microparticule de argint care poate împiedica transmiterea HIV, ceva ce ar putea fi folosit şi pentru a proteja de alte infecţii cu transmitere sexuală.

În testele anterioare microparticulele de argint s-au dovedit eficiente în combaterea transmiterii virusului imunodeficienţei umane (HIV) prin contact sexual. De curînd cercetătorii au creat o cremă vaginală pe baza acestor microparticule care poate bloca HIV: ele se ataşează de o proteină denumită GP120 care ajută virusul să infecteze celulele, blocîndu-i acţiunea.

În mod normal medicamentele realizate pînă acum pentru a fi folosite împotriva virusului acţionează în interiorul celulei pentru a evita înmulţirea lui, acum, însă, microparticulele ţintesc chiar HIV şi nu-i mai permit să pătrundă în celule. Pînă acum crema a fost testată în condiţii de laborator folosindu-se de ţesut uman prelevat de pe membrana mucoasă cervicală, ea devine eficientă în mai puţin de 1 minut de la aplicarea ei şi este eficientă timp de aproape 72 de ore. Deşi această cremă este realizată pentru uz vaginal, partenerul sexual este la rîndul lui protejat de virus – acesta e blocat în ambele sensuri. Deşi nu au fost încă înregistrate efecte adverse, microparticulele de argint sînt supuse la teste intense pentru a se elimina orice urmă de îndoială.

Cercetătorii subliniază că această cremă poate ajuta şi la protejarea de alte infecţii cu transmitere sexuală, precum virusul papiloma uman (HPV), deoarece microparticulele de argint ar putea bloca virusurile prin acelaşi proces prin care blochează infectarea cu HIV.

Pilulele contraceptive de urgenţă Norlevo sint ineficiente pentru femeile de peste 80 de kilograme

HRA Pharma, compania franceză care produce pilulele contraceptive de urgenţă Norlevo, a anunţat că acestea sînt complet ineficiente pentru femeile de peste 80 de kilograme.

Un raport publicat recent (şi) în publicaţia Time de companie arată că pilula de a doua zi Norlevo începe să-şi piardă eficienţa în cazul femeilor care depăşesc 75 de kilograme, ea este inutilă pentru femeile de peste 80 de kilograme. De aceea compania urmează să modifice informaţiile de pe cutia pilulelor după ce autorităţile europene au aprobat schimbarea pe 10 noiembrie.

Pilulele de a doua zi conţin levonorgestrel, substanţa care se regăseşte şi în alte medicamente similare, iar avertismentul lansat de francezi ar putea fi valabil şi pentru alte contraceptive de urgenţă cu aceeaşi substanţă de bază.

Pilulele de a doua zi sînt considerate contracepţie de urgenţă (adică o doză masivă de progesteron sintetic, adică un hormon sexual feminin produs artificial) şi se iau la cel mult 72 de ore de la contactul sexual neprotejat. Adică fie cînd s-a rupt prezervativul, fie cînd nu s-a folosit aşa ceva, fie cînd apare vreun accident în urma folosirii nepotrivite ale altor mijloace contraceptive. Eficienţa metodei este de 95% dacă este administrată în primele 24 de ore de la actul sexual, scade la 85% la 24-48 de ore şi la 58% în intervalul 49-72 de ore. Nu protejează de bolile cu transmitere sexuală, dar opreşte dezvoltarea unui făt în interiorul uterului şi evită sarcina nedorită.

Adolescentele exorciste şi demonii transmişi pe cale sexuală

Aparent imaginaţia unora nu are nici un fel de limite. În unele colţuri ale lumii nu doar bolile se transmit pe cale sexuală, ci şi demonii.

Trei fete tinere, Brynne, Tess şi Savannah, cu vîrste între 18 şi 21 de ani, se consideră exorciste şi încearcă să scoată din oameni demonii care invadează suflete.

Producătoarea de documentare, Charlet Duboc, le-a urmărit pe cele 3 adolescente în călătoria lor în Ucraina, acolo unde exorcismul e văzut de către unele persoane ca cea mai eficientă metodă pentru combaterea dependenţelor desubstanţe si a violentei domestice.

Charlet Duboc consideră că experienţa i s-a părut copleşitoare în ceea ce priveşte subiectul şi oamenii implicaţi, iar un film documentar despre exorcismele respective este în lucru.

Avantajele şi dezavantajele sexului în grup

Care e avantajul în a face sex in grup? 

Dacă ai treabă poţi să pleci.

Dincolo de glumele care se fac pe seama sexului (asta fiind una dintre cele mai scurte), activitatea asta are avantaje şi dezavantaje care trebuie luate în calcul.

Actul sexual este cea mai des folosită metodă pentru reproducere (tehnologia permite acum fertilizarea in vitro şi reproducerea asistată, dar sînt departe de a înlocui activitatea sexuală), este o metodă eficientă de a te simţi bine, de a te relaxa şi de a elimina energia în exces şi stresul.

Pe de altă parte însă… sarcinile nedorite şi bolile cu transmitere sexuală sînt o realitate nedorită, în ciuda mijloacelor de protecţie existente, pe care ni le-a pus la dispoziţie progresul tehnologic.

Sexul în grup aduce puţine beneficii suplimentare comparativ cu sexul obişnuit, făcut între două sau trei persoane, în schimb sporeşte pericolele la care se supun participanţii lui, mai ales atunci cînd nu folosesc prezervativul (fie cel obişnuit, găsit prin toate farmaciile şi magazinele mari, dedicat bărbaţilor, fie prezervativul feminin).

O elevă din clasa a noua, de la Grupul Şcolar Industrial Dimitrie Gusti din Bucureşti, susţine că a întreţinut relaţii sexuale cu… şase colegi de-ai săi! Orgia s-ar fi întâmplat recent, chiar în timpul orelor de curs.

“Au chiulit toţi de la o oră, au mers în toaletă şi acolo s-a petrecut toată… treaba. Şi nu e aşa cum vorbeşte lumea… că ar fi fost violată! Ea s-a dus de bunăvoie şi să ştiţi că face des d-astea”, ne-a spus unul din colegii de clasă ai fetei. Se pare că toată povestea a răsuflat de la o parte dintre băieţii “făptaşi”, care s-au plâns că ar fi contractat de la fată boli venerice.

Sursa este aici.

Atîta vreme cît tinerii fac sex fără mijloace de protecţie şi, mai ales, fără a avea o educaţie sexuală solidă (cu sau fără cuvîntul bisericii creştine în acest sens), poveşti din astea vor continua să circule prin mass-media românească.

SIDA, infecţia cu virusul imunodeficienţei umane (HIV): simptome, diagnostic, tratament

Virusul Imunodeficienţei Umane (Human Immunodeficiency Virus - HIV) este un virus care atacă sistemul imunitar şi îngreunează lupta organismului cu infecţiile şi cu bolile care, în multe alte cazuri, s-ar vindeca. HIV este virusul care produce Sindromul Imunodeficienţei Dobîndite (SIDA), ultimul şi cel mai sever stadiu al infecţiei. Mulţi dintre cei infectaţi trăiesc zeci de ani cu virusul în sînge înainte de a ajunge la acest ultim stadiu.

Se cunosc două tipuri ale virusului: HIV-1, cauza majorităţii cazurilor de SIDA, şi HIV-2, care produce o boală asemănătoare cu SIDA. Ambele tipuri se transmit atunci cînd sîngele, sperma sau secreţia vaginală ale unei persoane infectate intră în organismul altei persoane, de obicei prin contact sexual (ceea ce o face boală prin transmitere sexuală) sau prin folosirea aceluiasi ac la injectarea drogurilor. Acum mai rar din cauza analizelor realizate după recoltarea sîngelui donatorului, HIV se poate transmite prin transfuzii.

Ca toate virusurile, HIV nu are un metabolism propriu şi necesită celule gazdă pentru a se putea multiplica. Printre celulele gazdă se numără celulele sistemului imunitar (limfocitele - globulele albe) şi celulele sistemului nervos. Aceste celule au un punct de ancorare care dă virusului posibilitatea de a le penetra. Odată cu pătrunderea virusului HIV în organism acesta infectează un grup de celule albe din sînge numite limfocite CD4+, o parte importantă a sistemului imunitar care face parte din mecanismul prin care organismul luptă cu infecţiile. Prin distrugerea acestor celule este favorizată apariţia unor boli care se dezvoltă mai uşor într-un organism slăbit.

Simptomele infecţiei cu Virusul Imunodeficienţei Umane

Infecţia cu virusul HIV evoluează în mai multe stadii. Clasificarea lor este făcută pe baza simptomelor prezente şi pe cantitatea de virus din sînge.

Stadiul iniţial

Perioada de incubaţie (adică timpul scurs de la infecţie şi apariţia primelor simptome) poate varia de la cîteva zile la cîteva săptămîni. În acest stadiu simptomele fac parte din aşa zisul sindrom retroviral acut, comune mai multor infecţii virale precum gripa sau mononucleoza, aşa că infecţia cu HIV poate fi confundată cu altele.

Printre simptomele sindromului retroviral acut se regăsesc: colici (crampe) abdominale, greţuri şi vărsături, dar şi diaree, febră şi cefalee (durere de cap), dureri musculare şi articulare şi în gît, mărirea în volum a ganglionilor de la nivelul gîtului, axilelor (sub braţ) şi a abdomenului, erupţii cutanate şi scădere în geritate. Ele pot varia de la uşoare la severe, de obicei dispar spontan după două-trei săptămîni.

Perioada de stare

Persoanele infectate cu HIV pot trăi mulţi ani fără nici un semn de boală, iar atunci cînd simptomele reapar ele pot fi vagi şi greu de descris. Medicul specialist poate suspecta infecţia cu HIV dacă simptomele persistă sau dacă nu poate fi identificată o cauză a simptomelor.

Printre simptomele care se pot manifesta sînt

  • stări de confuzie şi dificultate de concentrare
  • diaree şi/sau constipaţie
  • tuse uscată
  • oboseală, febră şi lipsa poftei de mîncare
  • modificări ale unghiilor
  • furnicături şi amorţeală, dar şi slăbiciune la nivelul membrelor
  • creşterea în volum a ganglionilor de la nivelul gîtului (ceea ce duce la durere la înghiţit), axilelor (sub braţ) şi abdomenului
  • răni la nivelul mucoasei bucale şi afte
  • transpiraţii nocturne şi respiraţie dificilă
  • scădere inexplicabilă în greutate

Diagnosticul SIDA

SIDA este ultimul şi ce mai sever stadiu al infecţiei HIV. Diagnosticul este pozitiv atunci cînd rezultatele testelor de sînge arată:

  • pneumonia cu Pneumocistis şi/sau sarcomul Kaposi (boli frecvente la pacienţii cu sistemul imunitar slăbit)
  • numărul limfocitelor CD4+ mai mic de 200 celule/litrul de sînge

Diagnostic precoce - al infecţiei HIV

Diagnosticarea rapidă se face printr-o testare screening HIV (testarea subiecţilor fără simptome dar cu risc crescut de infecţie) – se recomandă femeilor care au fost expuse la HIV (mai ales gravidelor), dar şi celor cu parteneri sexuali multipli. În cazul femeilor gravide tratamentul timpuriu cu medicaţia anti-retrovirală cu acţiune mărită (highly active antiretroviral therapy - HAART) poate scădea riscul trecerii HIV la făt.

Tratament – Generalităţi

HAART este cel mai eficient tratament, acesta constă într-o combinaţie de medicamente cu acţiune antiretrovirală care are ca scop controlul cantităţii de virus din organism. În perioada tratamentului este important menţinerea unui bun sistem imunitar prin folosirea medicaţiei prescrise de medicul specialist şi prin monitorizarea constant a numărului de limfocite CD4+ din sange.

Bolnavii SIDA (ultimul şi cel mai grav stadiu al infecţiţiei cu HIV) sînt mai predispuşi la a dezvolta anumite boli întîlnite mai ales la cei care folosesc imunosupresoare (substanţe care blochează acţiunea sistemului imunitar): boli infecţioase (precum tuberculoza) şi anumite forme de cancer.

Tratament iniţial

Studiile clinice sugerează că terapia HAART în perioada de debut a infecţiei cu HIV poate scădea încărcătura virală (numărul de viruşi din sînge) şi poate creşte numprul limfocitelor CD4+. Alte medicamente care pot fi folosite în tratament includ citokinele – de exemplu alfa-2a interferon sau alfa-2b interferon.

Decizia de începe a tratamentului şi a paşilor care trebuie făcuţi trebuie luată împreună cu medicul specialist curant luînd în considerare beneficiile şi riscurile tratamentului iniţial.

În cazul în care bolnavul (numit deseori pacientul HIV pozitiv) nu are simptome se poate continua supravegherea stării de sănătate pentru a le scoate în evidenţă în momentul apariţiei. Atunci cînd acestea lipsesc, iar numărul limfocitelor CD4+ este mai mare de 350 celule / litrul de sînge este posibil să nu fie nevoie de tratament, dar sînt necesare controale regulate prin care se urmăreşte încărcătura virală şi numărul celulelor CD4+.

Tratament de întreţinere

Acesta include vizite medicale regulate la medic pentru monitorizarea încărcăturii virale şi a numărul limfocitelor CD4+ pentru evaluarea stării sistemului imunitar. Teste sanguine se fac la fiecare 3-4 luni, iar rezultatele lor ajută la luarea deciziei de a începe tratamentul antiretroviral.

Vaginita bacteriană: simptome, diagnostic, tratament

Vaginita este o inflamaţie a pereţilor vaginali ce poate apare la femeile de orice vîrstă, de cele mai multe ori este cauzată de o infecţie cu bacterii sau ciuperci, dar şi de folosirea antibioticelor, poate fi o reacţie la prezenţa unui corp străin în vagin, alergie sau atrofiere postmenopauzică a vaginului (aceasta fiind cauzată de micşorarea secreţiei hormonale). Stresul influenţează starea fizică, fiind unul dintre factorii care poate duce (în combinaţie cu alţii) la apariţia vaginitei.

În mod normal în vagin există o floră microbiană destul de activă care creează un mediu protector (unul acid) împotriva germenilor nocivi: aproximativ 95% din flora vaginaşă este formată din bacterii numite lactobacili care ajută la menţinerea pH-ului vaginal la un nivel scăzut. Atunci cînd în cadrul florei bacteriene normale apar probleme (de orice fel, dar care cauzează dezechilibre) se instalează vaginita şi alte bacterii ajung să se înmulţească necontrolat.

Simptomele vaginite bacteriene

Deşi multe dintre femeile infectate (aproximativ jumătate) nu prezintă simptome care să atragă atenţia, cel mai important simptom al vaginitei bacteriene este eliminarea unei secreţii în cantitate excesivă, uneori cu sînge, de culoare alb-cenuşie sau galbenă, urît mirositoare, în mod evident diferită de secreţia vaginala normală. Acest simptom este însoţit de mirosul de “peşte”, supărător, care este de obicei mai evident după contactul sexual – considerat a fi un semnal de alarmă. Raporturile sexuale pot fi dureroase (dispareunie). Uneori apare senzaţia de mîncărime, în anumite momente chiar violentă (în funcţie de caz).

Alte afecţiuni ce pot prezenta simptome asemănătoare sînt alte boli cu transmitere sexuală precum infecţiile urinare şi vaginale, diferenţa este făcută de medicul specialist, mai ales că există posibilitatea de a avea mai multe infecţii vaginale simultan.

Printre factorii de risc care duc la apariţia vaginitei bacteriene sînt prezenţa unei boli cu transmitere sexuală în trecut, spălarea in interiorul vaginului (acesta se curăţă singur), folosirea tampoanelor intravaginale, diafragmelor sau/şi dispozitivelor intrauterine. De asemenea, mai mulţi parteneri sexual, mai ales femei, dar şi activitatea orală genitală (alternarea sexului vaginal cu cel anal) cresc riscul vaginitei.

Aceasta poate duce la apariţia de complicaţii precum avortul spontan, naşterea prematură (înainte de termen) şi infecţie pelvină apărută după naştere în cazul infectării femeii gravide.

Diagnosticul vaginitei bacteriene

Acest lucru se face pe baza simptomelor, a unui examen pelvin şi a unei examinări la microscop a unei mostre prelevate din secreţia vaginală anormală. Atunci cînd se observă un număr mic de lactobacili şi un număr mai mare de alte bacterii se pune diagnosticul de vaginită bacteriană. Consult de specialitate se recomandă atunci cînd apare o durere abdominală joasă şi febră mai mare de 38.3 grade C, asociate cu o secreţie vaginală, dar şi în cazul femeilor gravide care prezintă simptomele vaginitei.

Se recomandă să evitaţi orice contact sexual inainte de a fi consultată de un medic; acest lucru va preveni răspîndirea unei posibile boli cu transmitere sexuală (BTS), evitaţi duşurile - cu excepţia cazului în care medicul este de acord, grăbiţi începerea tratamentului şi duceţi-l pînă la capăt pentru a evita posibila răspîndire a BTS.

Tratamentul vaginitei bacteriene - generalităţi

Prelevare de secreţii vaginale permite să se stabilească germenele (sau germenii) care cauzează vaginita şi alegerea celui mai bun antibiotic. Tratamentul face aplicînd local antimicozice sau antibacteriene (ovule ginecologice), dar şi prin administrarea de antibiotice pe cale generală (în cazurile de infecţie cu trichomonas sau cu Gardnerella Vaginalis). Femeile aflate la menopauză îşi pot administra local hormoni (estrogeni) care refac grosimea şi supleţea vaginului.

Tratamentul vaginitei trebuie aplicat ambilor parteneri deoarece bărbatul (deşi aparent sănătos) este purtător de parazit şi poate reinfecta femeia. În perioada tratamentului este obligatorie abstinenţa sexuală.

Vaginita bacteriana dispare spontan, făra tratament, la 25% din femeile infectate, aşa că tratamentul nu este întotdeauna necesar. Acesta se recomanda atunci cînd femeia este gravidă, atunci cînd simptomele nu dispar de la sine sau cînd este indicată o procedură invazivă la nivel pelvin (de exemplu o intervenţie chirurgicală) care ar putea determina o infecţie.

Vaginita bacteriana se tratează cu antibiotice luate pe cale orală sau intravaginal (acest ultim mod de administrare este exclus în cazul gravidelor). De obicei se foloseşte metronidazolul (Flagyl), dar medicul specialist este cel care decide cel mai bun tratament. De asemenea, restabilirea nivelului microorganismelor lactobacili “buni” în interiorul vaginului se poate realiza consumînd iaurt sau suplimente alimentare.

Vaginita bacteriană nu se transmite de la o persoană la alta şi nu este considerată a fi o boală cu transmitere sexuală (BTS). Totuşi, femeile expuse la o BTS cînd este prezentă vaginita bacteriană au un risc mai mare de a se îmbolnăvi.

Boala inflamatorie pelvină, anexita, simptome, diagnostic, tratament

Boala inflamatorie pelvină (BIP), denumită şi anexistă, este un termen general pentru infecţia şi inflamatia organelor reproducătoare superioare la femei (stratul superficial al uterului, ovarele, trompele uterine sau ovarelor – acestea din urmă formează o cavitate infectată, un abces). Inflamaţia este adesea, dar nu întotdeauna, o complicaţie a unei boli cu transmitere sexuală (BTS) pentru că odată ce colul uterin a fost infectat cu o bacterie oarecare devine mai simplu ca alte bacterii prezente deja în vagin (fie ele benefice sau nu) să pătrundă în uter şi trompele uterine şi să le infecteze. Cele mai frecvente cauze de boală inflamatorie pelvină sînt clamidioza şi gonoreea. Anexita se mai poate dezvolta şi ca urmare a vaginitei bacteriene (scădere la nivelul vaginului a micro-organismelor benefice şi o creştere a numărului de micro-organisme care fac rău), care nu face parte din BTS. Femeile cărora li s-a inserat un dispozitiv intrauterin în scop anti-concepţional au un risc mai mare de a face o boala inflamatorie pelvină în prima lună după introducerea acestuia, în special daca există vaginită bacteriană sau o infecţie deja prezentă.

În anumite situaţie infecţia se poate răspîndi la nivelul altor organe din interiorul abdomenului prin sistemul limfatic sau de la capetele terminale ale trompelor uterine, iar atunci poate să apară în interiorul abdomenului sub forma unui abces sau a unei inflamaţii a stratului ce căptuşeşte interiorul abdomenului (peritonita pelvină) sau în jurul ficatului (perihepatica).

Simptomele bolii inflamatorii pelvine

Boala inflamatorie pelvina poate fi acută atunci cînd are un debut brusc (de obicei este mai severă) sau cronică, atunci cînd este o infecţie de mică intensitate, ce poate provoca dureri usoare şi uneori dureri lombare.

Simptomele anexistei acută sînt: durere intensă, adică crampe, şi sensibilitate în partea inferioară a abdomenului, febră (de obicei peste 38 de grade Celsius) şi secreţie vaginală abundentă de culoare galbenă, maronie sau verzuie.

Boala inflamatorie pelvină cronică are următoarele simptome:

  • dureri uşoare recurente în partea inferioară a abdomenului, descrise ca constante şi iritante, uneori însoţite de dureri lombare sau neregularităţi ale ciclului menstrual
  • dureri la contactul sexual
  • secreţie vaginală abundentă de culoare galbenă, maronie sau verzuie, cu miros urît
  • sterilitate

Durerile se pot accentua în timpul mişcărilor intestinale, a actului sexual sau al urinării (micţiunii), pot fi însoţite de senzaţie de presiune la nivelul pelvisului şi de durere în regiunea dorsală inferioară (care poate iradia spre picioare).

Unele femei nu prezintă nici un fel de simptome, descoperă că au avut infecţia de-abia atunci cînd încearcă să rămînă gravide şi află că sînt sterile. Desi majoritatea femeilor se vindecă complet cu tratament făcut la timp, unele bolnave fac complicaţii serioase după ce vindecă. Statisticile spun că peste 100 de mii de femei devin infertile din cauza acestei boli anual. Acest lucru se datorează cicatricilor care apar pe trompele uterine (infertilitate tubară).

Diagnosticarea bolii inflamatorii pelvine

Nu există un test unic care să poată detecta această boală. Ea este diagnosticata printr-o combinaţie a analizei istoricului medical a persoanei respective, a simptomelor existente, a examenului fizic şi a rezultatelor de laborator. După ce se obţin informaţiile din anamneza (istoricul medical), examenul fizic iniţial include examenul pelvin, deşi este dificil de examinat interiorul cavităţii abdominale sau trompele uterine pentru a verifica existenţa unei infecţii.

În cadrul examenelor de laborator şi imagistice se fac teste pentru excluderea existenţei unei sarcini tubare, pentru identificarea infecţiilor (gen clamidiozagonoreea şi vaginita bacteriană), pentru excluderea altor afecţiuni gen apendicită.

Se recomandă efectuarea promptă a unui examen ginecologic de fiecare dată cînd se observă apariţia unor simptome de infecţie pelvină sau a durerilor pelvine, dar şi în cazul BTS asociate cu anexita.

Tratamentul bolii inflamatorii pelvine - generalităţi

Se recomandă aplicarea promptă de ingrijiri medicale, chiar şi atunci cînd sînt îndeplinite numai criteriile clinice minime de diagnostic al anorexistei. Aceasta înseamnă tratament cu antibiotice pe baza istoricului medical şi a examenului fizic, amînarea acestuia pentru cîteva zile poate creşte riscul de afectare a trompelor uterine şi infertilitate.

Tratamentul iniţial cu antibiotice durează două săptămîni, chiar dacă bolnava se simte bine – dacă se întrerupe boala poate reapărea. De asemenea pot fi utilizate medicamente din clasa anti-inflamatoare nonsteroidiene pentru îndepărtarea durerii şi a disconfortului.

Tratament de întreţinere nu este necesar dacă boala este vindecată prin tratamentul iniţial cu antibiotice. Cu toate acestea, este necesar un control regulat efectuat de medicul ginecolog pentru a evita infecţia pelvină recurentă. Episoadele de reinfectare cresc riscul de infertilitate tubară, durere pelvină cronică şi sarcina ectopică.

Factorii de risc şi tratamentul sifilisului

Factorii de risc pentru infecţia cu treponema pallidum (bacteria care produce sifilisul) sînt:

  • contact sexual neprotejat (sexul fără prezervativ sau atunci cînd acesta este folosit incorect)
  • parteneri sexuali multipli, mai ales în zonele georgrafice în care boala este foarte răspîndită
  • contact sexual cu o persoana infectată sau care are parteneri sexuali multipli
  • infecţia cu virusul HIV creşte riscul infecţiei un o bacterie
  • prostituţia, mai ales fără protecţie
  • neigienizarea leziunilor deschise în zonele de pe corp care intră în contact cu alte persoane (exemplu: cavitatea bucală, buzel, faţa şi mîinile)

Un bolnav este contagios dacă are leziuni deschise sau erupţii. Riscul de a fi infectat cu sifilis în urma unui singur contact sexual cu un partener bolnav este de aproximativ 3-10%.

Diagnosticul sifilisului

Primul pas în diagnosticul sifilisului este alcătuirea unui istoric amănunţit al simptomelor şi al activităţii sexuale, dar şi examenul obiectiv. O examinare atentă a pielii şi cavităţii bucale este realizată pentru a căuta existenţa unor leziuni, a unei eruptii sau a altor modificări. În cazul femeilor este necesar un examen ginecologic pentru a căuta semne de sifilis, adică leziuni anormale ale vaginului, vulvei, labiilor şi a zonei genitale care apar în cadrul sifilisului primar.

Diagnosticul este confirmat prin teste de sînge, indiferent dacă istoricul nu este relevant sau dacă pe corp nu sînt prezente leziunile caracteristice bolii (sancru). Daca leziunile sînt prezente se prelevează lichidul din una dintre ele, iar acesta este examinat la microscop (examinare pe cîmp întunecat) pentru a evidenţia bacteriile care produc boala (treponema pallidum).

Tratament – generalităţi

Antibioticele prescrise de medic după un consult de specialitate, de preferabil penicilina dar nu numai, sînt tratamentul eficient în orice stadiu al sifilisului. Penicilina este tratamentul standard pentru neuro-sifilis, sifilisul congenital sau pentru cel dobîndit sau detectat în timpul sarcinii, ea este exclusă celor alergici la penicilină, iar alte antibiotice cum ar fi ceftriaxona pot fi luate in considerare.

Tratamentul antibiotic nu poate vindeca complicaţiile deja apărute (pentru asta sînt necesare alte tipuri de tratament), dar poate preveni instalarea complicaţiilor noi. După tratamentul cu antibiotice sînt necesare teste suplimentare, în dinamică, pentru a fi siguri că a avut succes. Partenerii de viaţă (dar mai ales partenerii sexuali mai mult sau mai puţin ocazionali) expuşi trebuie să fie la rîmdul lor examinaţi, testaţi şi trataţi.

Identificarea rapidă a bolii şi tratamentul prompt sînt necesare pentru a vindeca infecţia, a preveni complicaţiile noi şi transmiterea bacteriei la alte persoane. Diagnosticul poate fi întîrziat sau complicat pentru ca simptomele sifilisului sînt asemănătoare cu a altor boli.

Pentru femeile gravide sînt recomandate investigaţii de screening (la prima vizită prenatală la medic, la începutul trimestrului 3 de sarcină şi la naştere) pentru sifilis, datorita riscului infecţiei fătului.

Simptomele sifilisului

Sifilisul are o evoluţie în patru stadii, fiecare stadiu avînd simptome aparte: primar, secundar, latent (ascuns, fără simptome) şi terţiar.

Sifilisul primar

Este perioada în care apare un sancru, leziune de obicei nedureroasă, în zona de pătrundere al bacteriei în corp. De obicei are loc în primele 3 săptămîni de la expunere, dar limitele intervalului sînt de 10-90 zile. Sancrul durează 28-42 de zile, după care se vindecă fără tratament, lăsînd în urmă o cicatrice subţire. Acest lucru nu înseamnă că persoană respectivă s-a vindecat sau că nu mai este contagioasă, ci doar că a trecut la al doilea stadiu de infectare.

Persoana infectată este foarte contagioasă în timpul stadiului primar: este suficient contactul dintre aceste leziuni cu sîngele şi mucoasa unei persoane sănătoase pentru a fi la rîndul ei infectată. La bărbaţi sancrul apare frecvent în regiunea genitală fiind vorba de o BTS (boală cu transmitere sexuală) şi, de obicei dar nu întotdeauna, pe penis. La femei sancrul poate apăre la nivelul organelor genitale externe sau interne. Sancrul poate trece neobservat atunci cînd apare la nivelul vaginului sau a cervixului (partea inferioară a uterului) deoarece leziunile sînt nedureroase şi greu de remarcat.

Sancrul poate apare şi în alte părţi ale corpului, precum cavitatea bucală, dar şi în funcţie de locaţia rănilor care au intrat în contact cu leziunile infectate. Cînd se întîmplă acest lucru, sancrul este de obicei inflamat şi produce puroi.

Creşterea în volum a limfo-ganglionilor (adenopatia) apare de obicei în apropierea zonei unde se găseşte sancrul.

Sifilisul secundar

Este caracterizat de o erupţie care apare la 4-10 săptămîni dupa apariţia sancrului, uneori chiar inainte ca acesta să se fi vindecat, şi care se răspîndeşte pe întreg corpul, incluzînd palmele şi plantele (porţiunea din talpă care e în contact cu solul cînd stai în picioare). Leziunile au o culoare roşu-maroniu, dar la persoanele cu pielea închisă la culoare pot avea o culoare mai deschisă decît pielea din jur, sînt mici (mai puţin de 2 cm) şi pot fi confundate cu alte leziuni tegumentare. Leziuni deschise şi de dimensiune redusă pot fi prezente la nivelul mucoaselor şi pot conţine puroi. Leziunile umede au un aspect aparte şi sînt numite condiloma lata.

Erupţia se vindecă fără tratament şi fără a lăsa cicatrici după o perioadă ce variază de la două pînă la 12 săptămîni de la apariţie. Dupa vindecare pielea poate rămîne usor decolorată. Vindecarea erupţiei nu înseamnă că persoana respectivă s-a vindecat sau că nu mai este contagioasă, de fapt bolnavul este foarte contagios în stadiul al doilea al sifilisului.

Sifilisul latent (ascuns)

Stadiul latent (ascuns) apare la un an după debutul infecţiei şi este lipsită de simptome – este perioada latentă a sifilisului. Ea poate dura de la 1 an pînă la 40 de ani, depinzînd de la caz la caz, iar în acest stadiu diagonisticul poate fi pus corect numai pe baza analizelor de sînge, istoricului înregistrat al bolii sau în urma naşterii unui copil cu sifilis congenital.

Bolnavul este contagios în prima parte a acestui stadiu, în unele situaţii rămîne contagios şi în a doua parte a perioadei de latenţă.

Aproximativ 20-30% dintre cei infectaţi cu sifilis prezintă recăderi (fie una, fie mai multe) ale bolii în acest stadiu, adică simptomele reapar. În aceste situaţii bolnavul nu mai transmite boala prin contact direct, dar o femeie gravidă poate transmite boala fătului, poate avea un avort sau poate naşte un copil mort din cauza sifilisului.

Sifilisul terţiar (stadiul tîrziu)

Este ultimul şi cel mai distructiv stadiu al sifilisului. Această etapă poate să apară la un an de la infectare, în orice moment al vieţii atunci cînd bolnavul nu este tratat, sau niciodată. Totul depinde de reacţia organismului şi de tratamentul pe care o persoană infectată îl primeşte.

Sifilisul terţiar poate produce afecţiuni grave ale vaselor de sînge şi inimii (sifilisul cardio-vascular), orbire, tulburări mentale şi afecţiuni ale sistemului nervos (neuro-sifilisul este acea complicaţie care afectează creierul şi meningele), dar chiar şi moartea. Simptomele sifilisului terţiar depind de complicatiile care apar, una dintre ele fiind gomele sifilitice (leziuni mari, situate pe piele sau în interiorul corpului).

Ce este sifilisul, mod de transmitere

Sifilisul este o BTS (boală cu transmitere sexuală) provocată de infecţia cu bacteria numită Treponema pallidum. Netratată, această BTS poate produce complicaţii majore. Boala are perioade alternative de activitate în care se manifestă simptomele şi inactivitate (latenţă), în care pacientul nu prezintă nici un simptom, dar este infectat în continuare.

Chiar dacă se transmite prin actul sexual neprotejat (fie el vaginal, anal sau oral), ceea ce o introduce în categoria BTS, sifilisul se poate transmite şi prin simplul contact cu gura, anusul sau organele genitale ale unei persoane infectate. Motivul este simplu: bolnavul prezintă leziuni deschise (sancru) care apar în timpul stadiului primar, dar şi membrane mucoase şi alte tipuri de leziuni care apar în stadiul secundar şi (uneori) în perioadele de latenţă.

Leziunile apar de obicei la nivelul organelor genitale externe, vaginului, anusului sau rectului. Ele pot să apară uneori pe buze sau în jurul buzelor.

Atunici cînd o persoană sănătoasă intră în contact cu membranele mucoase (cel mai frecvent cele aflate în jurul organelor genitale şi a căilor urinare, dar şi din cavitatea bucală) sau cu rănile deschise ale persoanei infectate bacteria intră în organism.

O altă metodă de infectare se face prin folosirea în comun a unui acelor sau/şi seringilor între mai multe persoane şi, foarte rar, prin transfuzii de singe. De obicei sîngele dedicat transfuziilor este testat pentru BTS, iar cel infectat este exclus. În plus, Treponema pallidum nu rezistă mai mult de 24-48 de ore condiţiilor actuale de păstrare a sîngelui.

Atunci cînd femeile gravide sînt infectate cu sifilis bacteria poate traversa placenta şi poate infecta fătul în orice moment al sarcinii sau al naşterii (această boală se numeşte sifilis congenital).

O infecţie cu Treponema pallidum la un moment sau altul nu oferă protecţie individului pentru o noua infecţie (imunitate) dar în anumite cazuri poate apare o rezistenţă la boală.

Perioada de incubaţie este perioada dintre expunerea la bacterii sau viruşi şi momentul în care apar simptomele. O leziune a pielii numită sancru este primul simptom al sifilisului cu transmitere sexuală, apare într-un interval de 10-90 de zile de la momentul infecţiei, dar de obicei intervalul este de 21 de zile.

O persoană cu sifilis poate transmite boala (este contagios) partenerilor atunci cînd sînt prezente leziunile primare sau secundare. Persoana infectată poate fi contagioasă intermitent ani de zile, în funcţie de perioadele de activitate şi de latenţă ale bolii, şi este întotdeauna contagioasă cînd sînt prezente leziuni deschise sau erupţii cauzate de sifilis.

 

De obicei medicul de familie poate diagnostica şi trata sifilisul. Alti medici care pot face acest lucru sînt medicul internist, medicul ginecolog-obstetrician şi cel dermatolog. Vă recomandăm să le faceţi o vizită dacă aveţi bănuiala că suferiţi de sifilis.

Complicaţiile sifilisului terţiar sînt tratate de către medicul specialist în boli infecţioase.

Sănătatea sexuală şi mirosul penisului

Indiferent cât de mult le (dis)place unora corpul uman miroase. Secreţiile corpului sunt inevitabile (nu e vorba doar de transpiraţie!), iar dacă nu sunt curăţate aşa cum trebuie şi cât mai des posibil ajung să devină neplăcute. Şi ce poate fi mai neplăcut, de exemplu, dacă vrei ca iubita să-ţi facă sex oral, iar aceasta să fie oripilată de mirosul pe care-l degajă penisul tău?

Un penis sănătos are un miros discret care nu ar trebui să deranjeze, mai ales dacă igiena este corectă şi riguroasă.

Miros normal al organului sexual masculin este dat de smegmă, un lubrifiant natural format din celule moarte, sebum şi apă, care se strânge sub prepuţ cu scopul de a proteja glandul (capul penisului). Smegma este prezentă şi la femei, cu o compoziţie relativ asemănătoare cu cea de la bărbaţi, unde lubrifiază vulva.

Igiena corectă în cazul bărbaţilor presupune spălarea organului genital cel puţin odată pe zi, în fiecare zi, fără a neglija zona de sub prepuţ.

Ce înseamnă mirosul neplăcut al penisului?

Atunci când zona genitală continuă să emane un miros urât, deşi igiena este corespunzătoare, motivul poate fi o infecţie. Simptomele sunt cu atît mai clare atunci cînd bărbatul are dureri atunci când urinează, iar urina este tulbure şi urât mirositoare.

Mirosul este asemănător pentru ambele sexe: infecţiile genitale dau un miros puternic şi neplăcut „de peşte”. În asemenea situaţii vă recomandăm o vizită cât mai rapidă la medicul dermato-venerolog.

De obicei mirosul „de peşte” este dat de bolile cu transmitere sexuală: chlamydia, trichomonas, gonoree, etc, infecţii care dau şi alte simptome precum secreţii cu consistenţă şi culoare anormală, usturimi la urinare, etc.

Metode de a schimba mirosul penisului şi de a-l face mai plăcut

1. Dieta. Unii susţin că mirosul zonei genitale, atât la bărbaţi, cât şi la femei, depinde în mare parte de alimentaţie: mirosul devine puternic şi neplăcut atunci când persoana în cauză consumă condimente cu aromă puternică (ceapă, usturoi, etc), alcool, lactate, cafea şi carnea roşie. Motivul ar fi acela că penisul şi vulva sunt folosite în aceeaşi măsură la reproducere şi eliminarea deşeurilor (urina) produse de digestie. Se spune că ăentru un miros genital mai discret ar trebui să consume mai multe fructe şi legume crude.

2. Hidratarea. Atunci când individul este deshidratat acidul uric din urina devine mai concentrat, iar urina capătă un miros puternic care se transmite întregii zone genitale. De aceea ar trebui consumate multe lichide (apă, ceai, sucuri naturale).

3. Igiena zonei intime. În zona inghinală se află multe glande sudoripare, deci transpiraţia este destul de abundentă. De multe ori aceasta nu se poate evapora din cauza hainelor, astfel că mirosul devine şi mai puternic. O soluţie destul de eficientă este îndepărtarea părului din zona inghinală (iar pentru asta vă recomandăm un aparat de tuns dedicat), dar asta nu înlocuieşte spălatul zilnic al zone (aşa cum ar trebui să faceţi şi la sub braţ). Avem câteva produse pe care vi le recomandăm: săpun lichid pentru igiena intimă, sare de baie, spumă de baie.

4. Greutatea. La persoanele supraponderale sau obeze (indiferent de sex) mirosul zonei intime este puternic pentru că transpiraţia este mai abundentă, iar mirosul rămâne prins în pliurile pielii. O greutate normală nu numai că va schimba mirosul penisului, dar va duce la o viaţă sexuală mai bună.

Related External Links

Cauta
Promoveaza!
Categoriile
Calendarul
October 2017
M T W T F S S
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
Legături
  • Pastile Marire Penis CU AJUTORUL SIZEGAIN PLUS VA PUTETI MARI LUNGIMEA SI DIAMETRUL PENISULUI CHIAR ACUM! Tabletele SizeGain Plus reprezinta un nou produs revolutionar pe aceasta piata, destinat barbatilor, prin intermediul caruia puteti mari atat lungimea, cat si grosimea or 0
  • Pastile Potenta Performanta sexuala maxima pentru fiecare 0
  • Pompe Marire Penis Magazin online cu pompe si produse pentru marirea penisului, cresterea potentei si tratamentul ejacularii precoce. 0
  • Sexshop Erotic69 Romania Sexshop Erotic69 este cel mai ieftin magazin de jucarii erotice din Romania. Vibratoare, Papusi Gonflabile, bile anale sau afrodisiace, la noi le gasiti 24 de ore, 7 zile pe saptamina. Discretie Garantata! 0
  • SexShop Xtoys.ro Romania Magazin de jucarii erotice pentru toata lumea 0
  • Tratament Potenta Suplimentul alimentar Vig-RX Gold realizat exclusiv din ingrediente naturale garanteaza ca veti avea o viata sexuala mult mai activa si mult mai satisfacatoare. Depinde numai de Dvs. ca barbat daca doritii sa faceti un lucru in privinta asta si sa va imbu 0
  • Tratamentul Ejacularii Precoce Cu Xerex, potenta sexuala o veti putea pastra pana la adanci batraneti! 0
  • Vibrator Sexshop Romania Magazin online cu vibratoare si jucarii erotice de calitate 0
Comentarii
Utilizatori Online
Users: 1 Guest