Posts Tagged ‘tratament’

Ce este ciuperca piciorului și cum se tratează ea

Ciuperca piciorului, cunoscută și ca piciorul de atlet este o infecţie micotică a pielii picioarelor, întîlnită mai des la persoanele care poartă frecvent pantofi de sport sau în care pielea nu respiră (transpirația se acumulează, dar se usucă greu, iar pielea e bine să fie uscată) sau care frecventează săli de sport unde umblă cu picioarele goale pe pardoseală.

Ciuperca piciorului este foarte contagioasă, dar unii oameni au o aciditate a pielii care nu favorizează extinderea micozei, apare mai ales vara, atunci cînd picioarele transpiră mai repede și mai des, iar oamenii merg la ștranduri pentru a se răcori sau a sta la plajă,

Simptomele ciupercii piciorului

Mîncărime foarte intensă la nivelul pielii picioarelor, mai ales pe laba piciorului, descuamare a pielii între degete și în zona lor, înroşirea pielii de pe laba piciorului, miros neplăcut (din cauza produselor de excreție a bacteriilor) şi chiar sîngerări de la fisurile în piele între degete.

Netratată, contaminare poate duce la suprainfectare cu bacterii, ceea ce creşte disconfortul şi se tratează mai greu.

Tratamentul este prescris de dermatolog, mai ales că ciuperca are mai multe forme de manifestare, care pot necesita mai multe tratamente combinate.

Ce este testosteronul, hormonul sexual masculin

Testosteronul este hormonul sexual masculin care este important pentru dezvoltarea sexuală şi reproductivă şi face din clasa de hormoni sexuali masculini numiţi androgeni. Este prezent şi la femei, dar în cantităţi reduse comparativ cu bărbaţii.

La bărbaţi testosteronul este produs mai ales în testis, iar producţia este controlată de porţiunea din creier denumită hipotalamus şi de glanda pituliară. Este implicat în dezvoltarea organelor sexuale masculine şi în dezvoltarea caracteristicilor sexuale secundare la pubertate, precum vocea mai groasă şi creşterea părului de pe faţă şi de pe corp. Joacă de asemenea un rol în producerea spermei, distribuţia grăsimii, întreţinerea masei musculare şi puterea muşchilor, dar şi a nivelului apetitului sexual.

La femei testosteronul este produs de ovare şi glandele suprarenale, iar nivelul de testosteron este de 20 de ori mai mic decît cel al bărbaţilor.

Nivelul scăzut de testosteron

Nivelul de testosteron din organism scade odată ce vîrsta creşte, dar nivelul cel mai scăzut, în care se instalează hipogonadismul, este încă discutabil. Nivelurile de testosteron variază de la un bărbat la altul şi poate diferi chiar şi de la o măsurătoare la alta, depinzînd de momentul din zi în care se face măsurătoarea (nivelul este maxim dimineaţa, dar scade spre seară). Doctorii au tendinţa să trateze bărbaţii de hipogonadism atunci cînd aceştia prezintă simptomele acestuia (apetit sexual scăzut, lipsă de energie), iar nivelul de testosteron din sîng scade sub 300 nanograme pe decilitru.

Nivelul crescut de testosteron

La femei acest lucru duce la cicluri menstruale neregulate, pilozitate crescută (mai mult păr pe corp şi mai des) şi acnee, precum şi la îngroşarea vocii. Femeile cu sindromul policistic ovarian au niveluri crescute de hormoni masculini, inclusiv testosteron, ceea ce poate fi o cauză a infertilităţii.

Terapia cu testosteron

Tratamentul cu testosteron în cazul bărbaţilor vîrstnici care au deficienţe hormonale au dus la creşterea puterii musculare şi a apetitului sexual. Dar uneori simptome precum lipsa energiei şi a apetitului sexual au alte motive, precum depresia, iar tratarea lor cu hormonul sexual masculin nu va ameliora simptomele.

Unul dintre efectele secundare ale tratamentului cu testosteron este reducerea spermatozoizilor din spermă, aşa că nu este recomandat atunci cînd se doreşte reproducerea (adică dacă mai vreţi copii).

Ce este estrogenul, hormonul sexual feminin

Estrogenul este hormonul care este important pentru dezvoltarea sexuală şi reproductivă a unei femei, deşi în cantităţi mici este prezent şi la bărbaţi (se crede că afectează numărul de spermatozoizi), mai este cunoscut şi ca hormonul sexual feminin.

Funcţia estrogenului

La femei estrogenul este produs mai ales de ovare, dar şi de grăsime şi glanda suprarenală. Estrogenul este implicat în instalarea pubertăţii, joacă un rol în dezvoltarea caracteristicilor sexuale secundare precum sînii, părul din zona pubiană şi de la subbraţ. De asemenea ajută la reglarea ciclului menstrual.

În timpul sarcinii placenta produce estrogen

Hormonul joacă de asemenea un rol în formarea oaselor, fluidizarea sîngelui şi alte funcţii ale organismului. Estrogenul afectează creierul, iar studiile recente arată că nivelele foarte reduse de estrogen afectează starea mentală (le face iritabile, dă o stare generală proastă).

Modificările nivelurilor de estrogen

Nivelurile de estrogen cresc în mod natural în timpul pubertăţii şi al sarcinii. Ele scad după instalarea menopauzei sau cînd o femeie nu mai are ciclu menstrual (se poate întîmpla din cauze precum stresul sau înfometarea). Aceasta reducere a etrogenului poate cauza simptome precum puseuri de căldură, uscăciuni vaginale sau lipsa apetitului sexual.

Alte situaţii care duc la scăderea nivelurilor de estrogen includ hipogonasimul (funcţii diminuate ale ovarelor) şi sindromul policistic ovarian. Exerciţiile fizice extreme şi anorexia pot duce de asemenea la scăderea cantităţii de hormoni sexuali pentru că femeile cu o cantitate foarte mică de grăsime în corp nu pot produce cantităţi suficiente de estrogen. De asemenea, estrogenul din organism scade după naşterea copilului.

Medicamente şi tratamente cu estrogen

Cele mai comune pastile în care se găseşte estrogen sînt anticoncepţionalele, împreună cu hormonul progestin.

Terapia de substituire hormonală folosită ca tratament pentru a reduce simptomele menopauzei include de asemenea estrogen (în combinaţie cu progestin). Pentru că terapia asta implică anumite riscuri, precum cel de a face cancer de sîn, ar trebui făcută doar la indicaţiile medicului specialist.

Rolul estrogenului în cancer

Majoritatea cancerelor de sînt sînt sensibile la estrogen, acesta ajutînd la creşterea tumorii. Aceste tipuri de cancer sînt denumite cancere de sîn receptoare pozitive de hormon, iar tratamente în care nivelurile de estrogen sînt reduse sau producţia este blocată pot preveni reapariţia cancerului după operaţie sau pot încetini evoluţia acestuia.

 

SIDA, infecţia cu virusul imunodeficienţei umane (HIV): simptome, diagnostic, tratament

Virusul Imunodeficienţei Umane (Human Immunodeficiency Virus - HIV) este un virus care atacă sistemul imunitar şi îngreunează lupta organismului cu infecţiile şi cu bolile care, în multe alte cazuri, s-ar vindeca. HIV este virusul care produce Sindromul Imunodeficienţei Dobîndite (SIDA), ultimul şi cel mai sever stadiu al infecţiei. Mulţi dintre cei infectaţi trăiesc zeci de ani cu virusul în sînge înainte de a ajunge la acest ultim stadiu.

Se cunosc două tipuri ale virusului: HIV-1, cauza majorităţii cazurilor de SIDA, şi HIV-2, care produce o boală asemănătoare cu SIDA. Ambele tipuri se transmit atunci cînd sîngele, sperma sau secreţia vaginală ale unei persoane infectate intră în organismul altei persoane, de obicei prin contact sexual (ceea ce o face boală prin transmitere sexuală) sau prin folosirea aceluiasi ac la injectarea drogurilor. Acum mai rar din cauza analizelor realizate după recoltarea sîngelui donatorului, HIV se poate transmite prin transfuzii.

Ca toate virusurile, HIV nu are un metabolism propriu şi necesită celule gazdă pentru a se putea multiplica. Printre celulele gazdă se numără celulele sistemului imunitar (limfocitele - globulele albe) şi celulele sistemului nervos. Aceste celule au un punct de ancorare care dă virusului posibilitatea de a le penetra. Odată cu pătrunderea virusului HIV în organism acesta infectează un grup de celule albe din sînge numite limfocite CD4+, o parte importantă a sistemului imunitar care face parte din mecanismul prin care organismul luptă cu infecţiile. Prin distrugerea acestor celule este favorizată apariţia unor boli care se dezvoltă mai uşor într-un organism slăbit.

Simptomele infecţiei cu Virusul Imunodeficienţei Umane

Infecţia cu virusul HIV evoluează în mai multe stadii. Clasificarea lor este făcută pe baza simptomelor prezente şi pe cantitatea de virus din sînge.

Stadiul iniţial

Perioada de incubaţie (adică timpul scurs de la infecţie şi apariţia primelor simptome) poate varia de la cîteva zile la cîteva săptămîni. În acest stadiu simptomele fac parte din aşa zisul sindrom retroviral acut, comune mai multor infecţii virale precum gripa sau mononucleoza, aşa că infecţia cu HIV poate fi confundată cu altele.

Printre simptomele sindromului retroviral acut se regăsesc: colici (crampe) abdominale, greţuri şi vărsături, dar şi diaree, febră şi cefalee (durere de cap), dureri musculare şi articulare şi în gît, mărirea în volum a ganglionilor de la nivelul gîtului, axilelor (sub braţ) şi a abdomenului, erupţii cutanate şi scădere în geritate. Ele pot varia de la uşoare la severe, de obicei dispar spontan după două-trei săptămîni.

Perioada de stare

Persoanele infectate cu HIV pot trăi mulţi ani fără nici un semn de boală, iar atunci cînd simptomele reapar ele pot fi vagi şi greu de descris. Medicul specialist poate suspecta infecţia cu HIV dacă simptomele persistă sau dacă nu poate fi identificată o cauză a simptomelor.

Printre simptomele care se pot manifesta sînt

  • stări de confuzie şi dificultate de concentrare
  • diaree şi/sau constipaţie
  • tuse uscată
  • oboseală, febră şi lipsa poftei de mîncare
  • modificări ale unghiilor
  • furnicături şi amorţeală, dar şi slăbiciune la nivelul membrelor
  • creşterea în volum a ganglionilor de la nivelul gîtului (ceea ce duce la durere la înghiţit), axilelor (sub braţ) şi abdomenului
  • răni la nivelul mucoasei bucale şi afte
  • transpiraţii nocturne şi respiraţie dificilă
  • scădere inexplicabilă în greutate

Diagnosticul SIDA

SIDA este ultimul şi ce mai sever stadiu al infecţiei HIV. Diagnosticul este pozitiv atunci cînd rezultatele testelor de sînge arată:

  • pneumonia cu Pneumocistis şi/sau sarcomul Kaposi (boli frecvente la pacienţii cu sistemul imunitar slăbit)
  • numărul limfocitelor CD4+ mai mic de 200 celule/litrul de sînge

Diagnostic precoce - al infecţiei HIV

Diagnosticarea rapidă se face printr-o testare screening HIV (testarea subiecţilor fără simptome dar cu risc crescut de infecţie) – se recomandă femeilor care au fost expuse la HIV (mai ales gravidelor), dar şi celor cu parteneri sexuali multipli. În cazul femeilor gravide tratamentul timpuriu cu medicaţia anti-retrovirală cu acţiune mărită (highly active antiretroviral therapy - HAART) poate scădea riscul trecerii HIV la făt.

Tratament – Generalităţi

HAART este cel mai eficient tratament, acesta constă într-o combinaţie de medicamente cu acţiune antiretrovirală care are ca scop controlul cantităţii de virus din organism. În perioada tratamentului este important menţinerea unui bun sistem imunitar prin folosirea medicaţiei prescrise de medicul specialist şi prin monitorizarea constant a numărului de limfocite CD4+ din sange.

Bolnavii SIDA (ultimul şi cel mai grav stadiu al infecţiţiei cu HIV) sînt mai predispuşi la a dezvolta anumite boli întîlnite mai ales la cei care folosesc imunosupresoare (substanţe care blochează acţiunea sistemului imunitar): boli infecţioase (precum tuberculoza) şi anumite forme de cancer.

Tratament iniţial

Studiile clinice sugerează că terapia HAART în perioada de debut a infecţiei cu HIV poate scădea încărcătura virală (numărul de viruşi din sînge) şi poate creşte numprul limfocitelor CD4+. Alte medicamente care pot fi folosite în tratament includ citokinele – de exemplu alfa-2a interferon sau alfa-2b interferon.

Decizia de începe a tratamentului şi a paşilor care trebuie făcuţi trebuie luată împreună cu medicul specialist curant luînd în considerare beneficiile şi riscurile tratamentului iniţial.

În cazul în care bolnavul (numit deseori pacientul HIV pozitiv) nu are simptome se poate continua supravegherea stării de sănătate pentru a le scoate în evidenţă în momentul apariţiei. Atunci cînd acestea lipsesc, iar numărul limfocitelor CD4+ este mai mare de 350 celule / litrul de sînge este posibil să nu fie nevoie de tratament, dar sînt necesare controale regulate prin care se urmăreşte încărcătura virală şi numărul celulelor CD4+.

Tratament de întreţinere

Acesta include vizite medicale regulate la medic pentru monitorizarea încărcăturii virale şi a numărul limfocitelor CD4+ pentru evaluarea stării sistemului imunitar. Teste sanguine se fac la fiecare 3-4 luni, iar rezultatele lor ajută la luarea deciziei de a începe tratamentul antiretroviral.

Vaginita bacteriană: simptome, diagnostic, tratament

Vaginita este o inflamaţie a pereţilor vaginali ce poate apare la femeile de orice vîrstă, de cele mai multe ori este cauzată de o infecţie cu bacterii sau ciuperci, dar şi de folosirea antibioticelor, poate fi o reacţie la prezenţa unui corp străin în vagin, alergie sau atrofiere postmenopauzică a vaginului (aceasta fiind cauzată de micşorarea secreţiei hormonale). Stresul influenţează starea fizică, fiind unul dintre factorii care poate duce (în combinaţie cu alţii) la apariţia vaginitei.

În mod normal în vagin există o floră microbiană destul de activă care creează un mediu protector (unul acid) împotriva germenilor nocivi: aproximativ 95% din flora vaginaşă este formată din bacterii numite lactobacili care ajută la menţinerea pH-ului vaginal la un nivel scăzut. Atunci cînd în cadrul florei bacteriene normale apar probleme (de orice fel, dar care cauzează dezechilibre) se instalează vaginita şi alte bacterii ajung să se înmulţească necontrolat.

Simptomele vaginite bacteriene

Deşi multe dintre femeile infectate (aproximativ jumătate) nu prezintă simptome care să atragă atenţia, cel mai important simptom al vaginitei bacteriene este eliminarea unei secreţii în cantitate excesivă, uneori cu sînge, de culoare alb-cenuşie sau galbenă, urît mirositoare, în mod evident diferită de secreţia vaginala normală. Acest simptom este însoţit de mirosul de “peşte”, supărător, care este de obicei mai evident după contactul sexual – considerat a fi un semnal de alarmă. Raporturile sexuale pot fi dureroase (dispareunie). Uneori apare senzaţia de mîncărime, în anumite momente chiar violentă (în funcţie de caz).

Alte afecţiuni ce pot prezenta simptome asemănătoare sînt alte boli cu transmitere sexuală precum infecţiile urinare şi vaginale, diferenţa este făcută de medicul specialist, mai ales că există posibilitatea de a avea mai multe infecţii vaginale simultan.

Printre factorii de risc care duc la apariţia vaginitei bacteriene sînt prezenţa unei boli cu transmitere sexuală în trecut, spălarea in interiorul vaginului (acesta se curăţă singur), folosirea tampoanelor intravaginale, diafragmelor sau/şi dispozitivelor intrauterine. De asemenea, mai mulţi parteneri sexual, mai ales femei, dar şi activitatea orală genitală (alternarea sexului vaginal cu cel anal) cresc riscul vaginitei.

Aceasta poate duce la apariţia de complicaţii precum avortul spontan, naşterea prematură (înainte de termen) şi infecţie pelvină apărută după naştere în cazul infectării femeii gravide.

Diagnosticul vaginitei bacteriene

Acest lucru se face pe baza simptomelor, a unui examen pelvin şi a unei examinări la microscop a unei mostre prelevate din secreţia vaginală anormală. Atunci cînd se observă un număr mic de lactobacili şi un număr mai mare de alte bacterii se pune diagnosticul de vaginită bacteriană. Consult de specialitate se recomandă atunci cînd apare o durere abdominală joasă şi febră mai mare de 38.3 grade C, asociate cu o secreţie vaginală, dar şi în cazul femeilor gravide care prezintă simptomele vaginitei.

Se recomandă să evitaţi orice contact sexual inainte de a fi consultată de un medic; acest lucru va preveni răspîndirea unei posibile boli cu transmitere sexuală (BTS), evitaţi duşurile - cu excepţia cazului în care medicul este de acord, grăbiţi începerea tratamentului şi duceţi-l pînă la capăt pentru a evita posibila răspîndire a BTS.

Tratamentul vaginitei bacteriene - generalităţi

Prelevare de secreţii vaginale permite să se stabilească germenele (sau germenii) care cauzează vaginita şi alegerea celui mai bun antibiotic. Tratamentul face aplicînd local antimicozice sau antibacteriene (ovule ginecologice), dar şi prin administrarea de antibiotice pe cale generală (în cazurile de infecţie cu trichomonas sau cu Gardnerella Vaginalis). Femeile aflate la menopauză îşi pot administra local hormoni (estrogeni) care refac grosimea şi supleţea vaginului.

Tratamentul vaginitei trebuie aplicat ambilor parteneri deoarece bărbatul (deşi aparent sănătos) este purtător de parazit şi poate reinfecta femeia. În perioada tratamentului este obligatorie abstinenţa sexuală.

Vaginita bacteriana dispare spontan, făra tratament, la 25% din femeile infectate, aşa că tratamentul nu este întotdeauna necesar. Acesta se recomanda atunci cînd femeia este gravidă, atunci cînd simptomele nu dispar de la sine sau cînd este indicată o procedură invazivă la nivel pelvin (de exemplu o intervenţie chirurgicală) care ar putea determina o infecţie.

Vaginita bacteriana se tratează cu antibiotice luate pe cale orală sau intravaginal (acest ultim mod de administrare este exclus în cazul gravidelor). De obicei se foloseşte metronidazolul (Flagyl), dar medicul specialist este cel care decide cel mai bun tratament. De asemenea, restabilirea nivelului microorganismelor lactobacili “buni” în interiorul vaginului se poate realiza consumînd iaurt sau suplimente alimentare.

Vaginita bacteriană nu se transmite de la o persoană la alta şi nu este considerată a fi o boală cu transmitere sexuală (BTS). Totuşi, femeile expuse la o BTS cînd este prezentă vaginita bacteriană au un risc mai mare de a se îmbolnăvi.

Hepatita virală B: simptome, diagnostic, tratament

Hepatita virală B este una dintre cele mai cunoscute şi mai răspîndite boli cu transmitere sexuală, fiind cauzată de infecţia cu virusul hepatitic B (VHB). Aceasta reprezintă o problema de sănătate publică, hepatita acută şi cronică cu virus B fiind o cauză majoră de mortalitate în întreaga lume.

Cînd vorbim de hepatită ne gîndim la inflamaţia ficatului care poate produce (în funcţie de caz) formarea de ţesut cicatriceal (cicatrici) în ficat, disfuncţie sau ciroză hepatice, cancer hepatic (hepatocarcicom) sau chiar decesul. Există mai multe cauze ale hepatitelor, cauzate nu doar de alcool, dar şi de mai multe tipuri de virusuri hepatice (A, B, C, D şi E), poate fi cauzată medicamente sau de tulburările mecanismelor imunitare (autoimună).

Hepatita B reprezintă inflamaţia hepatică determinată de virusul hepatic B (care aparţine familiei Hepadnaviridae), această infecţie produce distrugerea progresivă a ficatului. Atunci cînd virusul B este prezent mai mult de 6 luni infecţia poartă denumirea de hepatită cronică B.

Locaţia principală a virusului hepatic B este ficatul, unde se multiplică, dar el este prezent în sîngele persoanei infectate şi alte lichide secretate de acesta, cum ar fi sperma şi secreţiile vaginal. De aceea există mai multe căi de transmitere a acestuia de la o persoană la alta:

  • sexuală – contact sexual neprotejat
  • percutană - transfuzii de sînge, utilizarea seringilor şi acelor contaminate, diverse acţiuni ale stomatologului, manichiuristă, pedichiuristă, piercing (manevre sîngerînde) care duce la contact de fluide corporale
  • peritanală – de la mama infectată la nou născut

În toate ţările dezvoltate sîngele donat este testat pentru detectarea anumitor virusuri, printre care şi virusul hepatitic B, dar asta nu s-a întîmplat în trecut atunci cînd transfuzia era o metodă destul de frecventă de infectare. De asemenea, în prezent toţi nou născuţii sînt vaccinaţi pentru a preveni infecţia cu virusul hepatitic B la naştere şi apoi în primul an de viaţă. Acest lucru se face pentru că mulţi dintre copiii infectaţi cu acest virus au de obicei afecţiuni hepatice pe termen lungi.

Simptome hepatitei acute B (primoinfecţia)

Printre ele se regăsesc:

  • decolorarea scaunului (fecalelor)
  • icter: îngălbenirea pielii sau a scleroticelor (partea albă a ochilor) şi/sau colorarea în maro sau portocaliu a urinii. Acest lucru se datorează depunerii în piele sau ochi a depozitelor de substanţe hrănitoare din ficat sau a eliminării acestora prin urină.
  • oboseală inexplicabilă care persistă vreme de săptămîni sau luni de zile
  • dureri abdominale
  • simptome asemănătoare gripei cum ar fi febră, lipsa poftei de mîncare, greaţă şi vărsături

Deşi 30% dintre bolnavi sînt complet asimptomatici (nu prezintă simptome), atunci cînd acestea apar se întîmplă după o perioadă de incubaţie de 1-6 luni de la expunerea la virus.

Simptomele hepatitei cronice B

Sînt similare hepatitei acute, dar oboseala este mai severă şi pot apărea în plus confuzia sau dezorientarea.

Diagnosticarea hepatitei virale B

Atunci cînd există suspiciunea hepatitei virale B (după analiza simptomelor, fie ele concludente sau nu)  se face o examinare fizică completă şi o serie de analize sanguine pentru verificarea stării ficatului şi a funcţiilor acestuia. Hepatita B este confirmată de analizele sanguine care pun în evidenţă prezenţa virusului în sînge. Biopsia hepatică se face în cazul hepatitei cronice pentru a arăta severitatea bolii.

Tratamentul hepatitei virale B

Atunci cînd persoana expusă la virus se prezintă la medic imediat după eveniment (după actul sexual, transfuzie sau folosirea acelor infectate) i se face vaccinul antihepatitic B într-o doză suficient de mare ca să stimuleze organismul să lupte împotriva infecţie. După ce infecţia s-a instalat (hepatita acută B) se recomandă repausul la pat pentru a grăbi refacerea ficatului (în cazul efortului intens primele resurse folosite sînt cele din ficat) şi vindecarea. De multe ori în aceste situaţii, atunci cînd boala este încă activă, se recomandă un tratament mai agresiv. În cazurile hepatitei cronice inactive se recomandă urmărirea atentă a acesteia, fără un tratament special.

Unii medici recomandă o dietă specială şi le sugerează pacienţilor să mănînce cît mai mult, în ciuda senzaţiei de greaţă pe care o simt. Sînt interzise consumul de băuturi alcoolice şi administrarea de acetaminofen (substanţa activă din paracetamol) pentru că pot afecta negativ ficatul. În completarea eventualei diete (sugerate de medic), înainte de luarea oricărui medicament, supliment alimentar sau vitaminic trebuie să consultaţi medicul specialist pentru că unele pot agrava evoluţia bolii.

În cele mai multe cazuri hepatita virala B acută este o infecţie limitată, iar bolnavii se vindecă în cîteva luni, dezvoltînd imunitate pentru tot restul vieţii (nu se mai îmbolnăvesc, deşi s-ar putea să aibă virusul în sînge, atunci cînd sînt reinfectaţi). Totuşi, un procent mic dintre bolnavii cu hepatita B acuta nu se vindecă şi devin purtători ai virusului hepatitic B care transmit boala chiar şi atunci cînd sînt asimptomatici. Unii dintre ei dezvoltă hepatita virală B cronică.

Related External Links

Păduchi genitali (pubieni): simptome, diagnostic, tratament

Păduchii genitali (sau pubieni, ori crabi cum mai sînt cunoscuţi) sînt insecte fără aripi, de dimensiuni mici care trăiesc pe piele. Sînt o specie parazită care se hrăneşte cu sîngele uman, dar pot supravieţui fără a fi ataşaţi de o gazdă pînă la 24 de ore. Ouăle lor pot fi observate pe firul de păr ca nişte puncte albe mici (puii ies din ouă în 7-8 zile de la depunere), în timp ce adulţii au culoare maro şi se prind de firul de păr cu nişte gheare (care le-au dat denumirea de crabi).

Oricine poate avea păduchi pubieni de vreme ce aceştia infectează diverse zone cu păr ale corpului, inclusiv zonele genitale care, în mod normal, oferă condiţii ceva mai umede decît restul corpului. Tocmai de aceea de obicei se transmit de la o persoană la alta prin contact sexual, deşi pot fi luaţi şi prin atingere apropiate cu diverse persoane sau prin folosirea lenjeriei de pat, a hainelor sau a prosopului la comun, fără a fi spălate.

Simptomele prezenţei păduchilor pubieni

În mod normal simptomele apar la o perioadă de timp care variază de la 5 zile pînă la cîteva săptămîni după contaminare. De obicei prezenţa păduchilor genitali se manifestă prin mîncărimi în jurul părului pubian sau a zonei genitale, ele sînt datorate unor reacţii alergice la muşcăturile păduchilor atunci cînd se hrănesc cu sînge.

Diagnosticarea prezenţei păduchilor genitali

Diagnosticul se stabileşte printr-o examinare atentă a zonei infectate, şi este necesar un control medical de specialitate pentru că păduchii genitali pot fi confundaţi cu alte probleme locale ale pielii. În general o diagnosticare pozitivă ar trebui însoţită de teste pentru alte boli cu transmitere sexuală.

Tratamentul păduchilor pubieni

Există mai multe posibilităţi de tratament precum creme speciale, şampoane sau loţiuni disponibile la magazin, dar şi medicamente specializate pentru eliminarea contaminării cu păduchi. Alegerea celui mai bun tratament ar trebui făcută în urma discuţiei cu medicul specialist.

În afară de continuarea tratamentului fără întreruperi, conform indicaţiilor medicului ar trebui să luaţi măsuri pentru prevenirea răspîndirii păduchilor genitali. Pentru asta evitaţi contactul apropiat cu alte persoane, menţineţi o igienă cît mai strictă, atît corporală cît şi a lenjeriei: spălaţi lenjeria personală şi cea de pat cu apă fierbinte, iar atunci cînd nu le spălaţi imediat izolaţi-le în saci sigilaţi (în această situaţie ar trebui izolaţi pentru cel puţin două săptămîni, pentru a omorî toţi păduchii, împreună cu ouăle lor).

E bine de ştiut că prezervativele nu opresc transmiterea păduchilor pubieni – este o boală de piele care se transmite prin contactul cu pielea de pe corp, nu prin lichidele corporale schimbate în timpul actului sexual. Tocmai de aceea ar trebui să anunţaţi orice persoană cu care aţi avut un contact apropiat (partener sexual sau cu care aţi împărţit lenjeria intimă sau cea de pat) atunci cînd descoperiţi păduchi genitali.

Infecţiile tractului urinar, simptome, diagnostic, tratament

Infecţia tractului urinar cauzată de proliferarea (înmulţirea) anormală a agenţilor patogeni în aparatul urinar: vezica urinară, rinichii, ureterele sau uretra, fac parte dintre bolile cu transmitere sexuală (BTS) pentru că actul sexual favorizează introducerea bacteriilor în uretră (mai ales dacă sexul vaginal alternează cu sexul anal), iar de acolo ajung în restul tractului urinar. Atît femeile cît şi bărbaţii pot face astfel de infecţii dacă întîrzie să urineze după raportul sexual.

Incidenţa infecţiilor urinare este mai mare în cazul femeilor, se spune că jumătate dintre acestea suferă cel puţin o dată de o formă de infecţie a tractului urinar. Atunci cînd bacteriile nu sînt transmise prin actul sexual, motivul infectării este apropierea dintre anus şi meatul urinar (orificiul extern al uretrei) care facilitează accesul la uretră a bacteriilor intestinale. În plus, uretra femeii este mai scurtă decît a bărbatului, acest lucru facilitînd contaminarea vezicii. Sarcina şi utilizarea anticoncepţională a diafragmei cresc riscul infecţiei urinare. Bărbaţii tineri şi copiii se infectează rar.

Tipuri de infecţii urinare

Se disting trei tipuri de infecţii ale tractului urinar, în funcţie de localizarea acestora:

  • Cistita este inflamaţia vezicii urinare. Este mai frecventă formă de infecţie urinară, le afectează aproape în totalitate numai femei şi este în general însoţită de uretrită. De obicei este provocată de bacteriile de tipul E. Coli. Toate obstacolele care impiedică golirea vezicii cresc riscul de cistită.
  • Uretrita este infecţia uretrei, o boală cu transmitere sexuală frecventă la bărbaţi, ocazional şi la femei. Cele mai comune bacterii care cauzează infecţia sînt chlamydia şi gonococul (uretrita gonococica sau blenoragia).
  • Pielonefrita este inflamaţia bazinetului şi a rinichiului, o complicaţie a unei infecţii bacteriene netratate. Pielonefrita acută apare în special la femei, mai ales la gravide.

Persoanele cu boli cronice şi/sau malformaţii ale căilor urinare sînt predispuşi la infecţii recurente (reinfectări). De multe ori infecţiile urinare sînt agravate de intervenţiile din mediul spitalicesc, cum ar fi utilizarea unei sonde uretrale pentru drenarea urinei fără o igienă strictă.

Simptomele infecţiilor tractului urinar

Simptomele generale, comune tuturor infecţiilor:

  • dureri sau arsuri la urinare (disurie)
  • urină tulbure sau urît mirositoare, uneori chiar şi cu sînge (hematurie)
  • nevoia de a urina frecvent şi eliminarea unei cantitati mici de urină (uneori necesitatea de a urina apare şi noaptea, în timpul somnului)
  • greaţă şi vărsături
  • frisoane şi febră
  • sensibilitate sau senzaţie de presiune în partea de jos a abdomenului
  • durere într-o parte, în spate sub cutia toracică

Însă fiecare tip de infecţie urinară produce simptome specifice, în funcţie de localizarea ei, în completarea simptomelor generale. Astfel, pielonefrita (inflamaţia rinichiului) produce dureri lombare, frisoane şi febră, vărsături. Cistita produce senzaţie de presiune pelvică. Uretrita produce secreţie uretrală (la bărbaţi).

Copiii infectaţi ajung să urineze involuntar şi inconştient în timpul nopţii (afecţiunea poartă numele de enurezie) şi să simtă dureri la urinare.

Diagnosticarea infecţiilor tractului urinar

Marea majoritate infecţiilor urinare sînt diagnosticate pe baza studierii simptomelor şi a sumarului de urina. Urocultura poate fi folosită pentru a confirma suspiciunea de infecţie a tractului urinar, dar nu este întotdeauna necesară. Examenul citobacteriologic al urinei (ECBU) permite punerea în evidenţă a germenului responsabil de apariţia infecţiei urinare.

Mai mute teste pot fi făcute atunci cînd simptomele nu se ameliorează sub tratament cu antibiotice sau cînd infecţia poate fi complicată prin sarcină, litiază renală (piatră la rinichi), diabet, mărirea prostatei sau alte boli. Antibiograma este examenul ce determină gradul de sensibilitate al germenilor la diferite antibiotice.

Prezenţa bacteriilor în urina (bacteriurie) nu este intotdeauna sinonimă cu o infecţie a tractului urinar: la unele persoane, în special vîrstnici, bacteriile pot fi prezente în urină în absenţa semnelor şi simptomelor unei infecţii. Aceasta situaţie este numită bacteriurie asimptomatica, nu necesită tratament. Gravitatea infecţiei este determinată de numărul germenilor, ei trebuie să depăşească 100 de mii / ml de urină pentru afirmarea diagnosticului de infectie urinară.

Tratamentul general al infecţiilor tractului urinar

Infectiile tractului urinar de origine bacteriana se tratează cu ajutorul antibioticelor prescrise de medic pe baza rezultatelor uroculturii. Perioada de tratament depinde de localizarea infecţiei (vezica sau rinichi), sex, vîrsta şi eventuala prezenţă a altor boli ce favorizează complicaţiile (precum diabetul, probleme ale prostatei şi sarcină), dar în general simptomele dispar după 24 – 48 ore. Dacă antibioticul ales nu este eficient după perioada de tratament specificată de medic acesta trebuie informat pentru alegerea altui antibiotic.

Tratamentul infecţiilor urinare se face la indicaţiile medicului urolog.

Măsurile preventive de bază sînt consumul mare de lichide, în special apă (cel puţin 6-8 pahare pe zi) şi urinarea frecventă, fără întîrzierea lor prea mult timă.

Pe de altă parte, însă, bolnavii cu infecţii urinare trebuie să evite temporar cafeaua, alcoolul, sucurile de citrice, băuturile carbogazoase ce conţin cofeina şi alimentele condimentate. Toate acestea irită vezica urinară sau acţionează ca diuretice (cafeaua), determinînd micţiuni şi mai frecvente.

 

Boala inflamatorie pelvină, anexita, simptome, diagnostic, tratament

Boala inflamatorie pelvină (BIP), denumită şi anexistă, este un termen general pentru infecţia şi inflamatia organelor reproducătoare superioare la femei (stratul superficial al uterului, ovarele, trompele uterine sau ovarelor – acestea din urmă formează o cavitate infectată, un abces). Inflamaţia este adesea, dar nu întotdeauna, o complicaţie a unei boli cu transmitere sexuală (BTS) pentru că odată ce colul uterin a fost infectat cu o bacterie oarecare devine mai simplu ca alte bacterii prezente deja în vagin (fie ele benefice sau nu) să pătrundă în uter şi trompele uterine şi să le infecteze. Cele mai frecvente cauze de boală inflamatorie pelvină sînt clamidioza şi gonoreea. Anexita se mai poate dezvolta şi ca urmare a vaginitei bacteriene (scădere la nivelul vaginului a micro-organismelor benefice şi o creştere a numărului de micro-organisme care fac rău), care nu face parte din BTS. Femeile cărora li s-a inserat un dispozitiv intrauterin în scop anti-concepţional au un risc mai mare de a face o boala inflamatorie pelvină în prima lună după introducerea acestuia, în special daca există vaginită bacteriană sau o infecţie deja prezentă.

În anumite situaţie infecţia se poate răspîndi la nivelul altor organe din interiorul abdomenului prin sistemul limfatic sau de la capetele terminale ale trompelor uterine, iar atunci poate să apară în interiorul abdomenului sub forma unui abces sau a unei inflamaţii a stratului ce căptuşeşte interiorul abdomenului (peritonita pelvină) sau în jurul ficatului (perihepatica).

Simptomele bolii inflamatorii pelvine

Boala inflamatorie pelvina poate fi acută atunci cînd are un debut brusc (de obicei este mai severă) sau cronică, atunci cînd este o infecţie de mică intensitate, ce poate provoca dureri usoare şi uneori dureri lombare.

Simptomele anexistei acută sînt: durere intensă, adică crampe, şi sensibilitate în partea inferioară a abdomenului, febră (de obicei peste 38 de grade Celsius) şi secreţie vaginală abundentă de culoare galbenă, maronie sau verzuie.

Boala inflamatorie pelvină cronică are următoarele simptome:

  • dureri uşoare recurente în partea inferioară a abdomenului, descrise ca constante şi iritante, uneori însoţite de dureri lombare sau neregularităţi ale ciclului menstrual
  • dureri la contactul sexual
  • secreţie vaginală abundentă de culoare galbenă, maronie sau verzuie, cu miros urît
  • sterilitate

Durerile se pot accentua în timpul mişcărilor intestinale, a actului sexual sau al urinării (micţiunii), pot fi însoţite de senzaţie de presiune la nivelul pelvisului şi de durere în regiunea dorsală inferioară (care poate iradia spre picioare).

Unele femei nu prezintă nici un fel de simptome, descoperă că au avut infecţia de-abia atunci cînd încearcă să rămînă gravide şi află că sînt sterile. Desi majoritatea femeilor se vindecă complet cu tratament făcut la timp, unele bolnave fac complicaţii serioase după ce vindecă. Statisticile spun că peste 100 de mii de femei devin infertile din cauza acestei boli anual. Acest lucru se datorează cicatricilor care apar pe trompele uterine (infertilitate tubară).

Diagnosticarea bolii inflamatorii pelvine

Nu există un test unic care să poată detecta această boală. Ea este diagnosticata printr-o combinaţie a analizei istoricului medical a persoanei respective, a simptomelor existente, a examenului fizic şi a rezultatelor de laborator. După ce se obţin informaţiile din anamneza (istoricul medical), examenul fizic iniţial include examenul pelvin, deşi este dificil de examinat interiorul cavităţii abdominale sau trompele uterine pentru a verifica existenţa unei infecţii.

În cadrul examenelor de laborator şi imagistice se fac teste pentru excluderea existenţei unei sarcini tubare, pentru identificarea infecţiilor (gen clamidiozagonoreea şi vaginita bacteriană), pentru excluderea altor afecţiuni gen apendicită.

Se recomandă efectuarea promptă a unui examen ginecologic de fiecare dată cînd se observă apariţia unor simptome de infecţie pelvină sau a durerilor pelvine, dar şi în cazul BTS asociate cu anexita.

Tratamentul bolii inflamatorii pelvine - generalităţi

Se recomandă aplicarea promptă de ingrijiri medicale, chiar şi atunci cînd sînt îndeplinite numai criteriile clinice minime de diagnostic al anorexistei. Aceasta înseamnă tratament cu antibiotice pe baza istoricului medical şi a examenului fizic, amînarea acestuia pentru cîteva zile poate creşte riscul de afectare a trompelor uterine şi infertilitate.

Tratamentul iniţial cu antibiotice durează două săptămîni, chiar dacă bolnava se simte bine – dacă se întrerupe boala poate reapărea. De asemenea pot fi utilizate medicamente din clasa anti-inflamatoare nonsteroidiene pentru îndepărtarea durerii şi a disconfortului.

Tratament de întreţinere nu este necesar dacă boala este vindecată prin tratamentul iniţial cu antibiotice. Cu toate acestea, este necesar un control regulat efectuat de medicul ginecolog pentru a evita infecţia pelvină recurentă. Episoadele de reinfectare cresc riscul de infertilitate tubară, durere pelvină cronică şi sarcina ectopică.

Ce sînt negii genitali, mod de transmitere, diagnostic şi tratament

Negii genitali apar în urma infecţiei cu virusul Papiloma uman (Human Papiloma Virus - HPV), una dintre cele mai comune boli cu transmitere sexuală. Aceasta (condiloamele genitale) se prezintă prin mici umflături în ţesuturile umede ale zonei genitală sau a anusului, au culoarea pielii, iar grupurile mari de negi pot avea un aspect ca de conopidă. De multe ori negii sînt prea mici pentru a fi vizibili cu ochiul liber, dar ei se pot multiplica în grupuri mari, pe suprafeţe destul de întinse.

Simptomele negilor genitali

La femei ei se pot dezvolta pe vulvă şi pereţii vaginului, zona dintre organele genitale externe şi anus, dar şi pe colul uterin. La bărbaţi ei se pot dezvolta pe vîrful sau trunchiul penisului, scrot sau anus. În cazul persoanelor care s-au infectat prin sex oral negii genitali se pot dezvolta în gură sau în gît.

Simptome infecţiei virusul Papiloma uman includ:

  • umflături mici, de culoarea pielii sau gri în zona genitală, în anus, gură sau gît
  • grupuri de condiloamele genitale (umflături) care par sa ia o forma de conopida
  • mîncărimi (prurit) sau disconfort în zona genitală
  • sîngerări în timpul actului sexual

Factori de risc ale negilor genitali

Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că cel puţin jumătate din persoanele active sexual se infectează cu HPV la un moment sau altul în timpul vieţii lor. Factorii care pot creşte riscul infecţiei includ:

  • Raporturi sexuale neprotejate cu prezervativ, mai ales cu parteneri multipli şi/sau necunoscuţi
  • Antecedente de infecţii (repetate) cu alte boli cu transmitere sexuală

Teste utile pentru diagnosticul negilor genitali

Este indicat să mergeţi la medic pentru analize în cazul în care observaţi negi sau grupuri de negi genitali. Deoarece de multe ori detectarea lor este dificilă medicul poate aplica o soluţie de acid acetic pe organele genitale pentru a determina albirea negilor şi vizualizarea ulterioară printr-un microscop special, eventual poate recolta porţiuni din neg pentru analiză.

În cazul femeilor examenele periodice pelvine şi testul Papanicolau sînt foarte importante deoarece pot ajuta la detectarea modificărilor vaginale şi de col uterin, sau chiar a semnelor precoce ale cancerului de col uterin – una dintre posibilele complicaţii a infecţiei genitale cu HPV. Indiferent de modul de recoltare, un eşantion de celule pot fi testate pentru tipurile de HPV care cauzeză cancer (de col uterin, de vulvă, anus sau penis).

Tratamentul negilor genitali

Atunci cînd negii genitali nu provoacă disconfort este posibil să nu fie nevoie de tratament. Însă atunci cînd simptomele sînt vizibile şi cauzează stres emoţional se pot folosi medicamente sau intervenţii chirurgicale (recomandate pentru eliminarea negilor mari care nu răspund la medicamente sau în cazul gravidelor) prin cauterizare sau cu ajutorul lasererului. Este important de ştiu că negii genital pot apărea ulterior, fiind necesară o nouă extirpare a acestora.

Vaccinurile pot ajuta la protejarea împotriva anumite tulpini de HPV (există mai mult de 40 de tulpini diferite care afectează în mod specific zona genitală). În cele mai multe dintre cazuri, depinzînd însă şi de tulpină, sistemul imunitar distruge HPV, iar simptomele infecţiei nu se manifestă. Anumite tulpini ale virusului Papiloma uman rămîne mereu în organism, chiar dacă nu pot prezenta simptome.

Ce este gonoreea (blenoragie, sculament), mod de transmitere, diagnostic şi tratament

Gonoreea, cunoscută şi ca onococie, blenoragie, sculament (popular), este o infecţie produsă de bacteria Neisseria gonorrhoeae (un gonococ gram negativ), se transmite de obicei prin contact sexual (sex vaginal sau oral), dar se poate transmite şi de la mamă la copil în timpul naşterii. Boala este caracterizată prin inflamaţia căilor comune genitalo-urinare, cu scurgere purulentă şi dureri la urinare (micţiune). Gonoreea este cea mai veche dintre bolile venerice cunoscute şi este foarte răspîndită. Netratată duce la sterilitate, artrită sau probleme cardiace.

Simptomele şi evoluţia gonoreei

Acestea diferă în funcţie de categoriile de persoane infectate, dar atunci cînd ai mîncărimi în zonele genitale, sîngerări şi scurgeri ciudate, atipice, sînt necesare analize medicale.

  • uretrita (inflamaţia uretrei) este cea mai frecventă dintre simptomele bărbaţilor infectaţi. Ea apare într-un interval care variază de la 4 la 20 zile după infectare sub forma unei scurgeri uretrale gălbui, abundente, care pătează lenjeria şi este însoţită de arsuri la urinare. Dacă boala nu este tratată pot apărea inflamaţii locale ale sistemului urinar şi reproducător, iar uretrita poate evolua spre o formă subacută sau cronică (caz în care uretra se poate îngusta), sau chiar cancer al vezicii urinare.
  • simptomele femeilor sînt ascunse de multe ori, gonoreea manifestîndu-se sub forma de leucoree (pierderi albe) şi de inflamaţii locale. Netratată, infecţia poate ajunge în uter, ovare şi trompele uterină, poate provoca o pelviperitonita (peritonită limitată la bazin), sarcină extrauterină sau chiar sterilitate.
  • simptomele fetelor (ele se pot infecta prin folosirea, de exemplu, a unui prosop sau a altui obiect contaminat) sînt adesea doar o inflamaţie a vulvei şi a vaginului.
  • simptomele nou născuţilor infectaţi la naştere se manifestă prin oftalmie gonococică

Perioada de incubaţie a gonoreei variază de la două la 5 zile, în unele cazuri simptomele sînt observate abia după 30 de zile.

Diagnosticarea gonoreei

Este uneori dificilă din cauza localizarilor atipice: stomatită şi faringită dacă infecţia s-a făcut prin sex oral, anorectita, endocardita sau meningita. Diagnosticul trebuie confirmat printr-un examen de laborator direct (frotiu) sau după cultură realizate pornind de la prelevatul local.

Tratamentul gonoreei

Se face cu ajutorul antibioticelor, în funcţie de afecţiunile personale (alergii) şi rezistenţa gonococului la anumite tipuri de antibiotice. Tratamentul trebuie să fie făcut cît mai repede, este indicat ca bolnavul să se abţină de la orice raporturi sexuale în perioada tratamentului (care durează cîteva săptămîni), iar partenerii sexuali trebuie trataţi preventiv, chiar dacă nu prezintă simptome.

Infecţia cu Neisseria gonorrhoeae nu oferă imunitate, fiind oricînd posibilă o nouă infecţie în cazul unui contact sexual neprotejat de un prezervativ folosit corect.

Ce este herpesul genital, mod de transmitere, diagnostic şi tratament

Herpesul este o boală cutanată acută provocată de un virus din familia Herpesviridae: herpex simplex virus (hsv) sau Herpesvirus hominis (hvh). Boala este caracterizată printr-o erupţie de vezicule mici, transparente, adesea grupate pe un fond roşiatic şi inconjurate de o areolă roşie.

Există mai multe tipuri: herpes gestationis, întîlnit la la femeia gravidă, Herpes Simplex, care se manifestă prin apariţia de vezicule purulente grupate pe piele, de obicei în zona gurii (subtipul 1 sau HSV-1) sau la nivelul organelor genitale (herpex progenitalis sau subtipul 2 sau HSV-2), uneori însoţite de febră, herpes zoster, cunoscut şi ca zona zoster, herpes zoster oftalmic care cu afectează nervul oftalmic.

Herpes Simplex 2 (HSV-2) este asociat cu infecţiile organelor genitale (herpesul genital), cu toate că ambele subtipuri pot să afecteze atît zona gurii cît şi cea genitală. Infecţia cu HSV-2 se face de obicei prin contact sexual neprotejat cu o persoană infectată care are leziuni ulcerative, dar poate fi transmisă şi prin sexul oral sau anal, şi este de o importanţă deosebită din cauza naturii asimptomatice a infecţiei şi posibilitatea de transmitere chiar şi prin intermediul unor indivizi care nu prezintă nici un fel de simptome. Herpesul genital poate fi transmis nou născutului la naştere, la trecerea acestuia prin canalul pelvian, de la mama care are infecţie activă.

Herpesul genital este una dintre cele mai frecvente boli cu transmitere sexuală şi apare mai frecvent la femei decît la bărbaţi.

Simptomele herpesului genital

Cele mai multe persoane infectate cu HSV-2 nu au simptome (sînt asimptomatice) sau au simptome minore. Apariţia leziunilor herpetice are următoarea succesiune:

  • pielea din jurul sau de pe organul genital se inflamează
  • pielea poate fi caldă, dureroasă sau poate fi pruriginoasă (senzaţie puternică de mîncărime, apare necesitatea de a te scărpina)
  • apar vezicule pe organele genitale sau în jurul acestora (uneori întinzîndu-se chiar şi pe fese)
  • veziculele se sparg, fac crustă după care se vindecă

În completarea acestora, la prima infecţie pot apărea şi alte simptome: ganglioni măriţi de volum şi febră, cefalee (dureri de cap), dureri musculare şi usturime la urinat (disurie). Această primă apariţie în organismul uman se poate întinde pe o perioadă de mai multe săptămîni pentru ca după aceea virusul să se refugieze în sistemul nervos unde rămîne inactiv pînă cînd este reactivat. În majoritatea cazurilor episoadele ulterioare în care virusul devine activ sînt mai puţin severe (dureroase) şi mai scurte decît primul episod, apărînd la distanţe de săptămîni sau luni una de cealaltă. Numărul lor are tendinţa să scadă după un număr oarecare de ani, dar virusul rămîne în organism – nu există vindecare pentru herpes folosind tehnologia curentă.

Factorii declanşatori variază de la o persoană la alta, dar cei mai frecvenţi sînt stresul (inamicul public numărul 1 al civilizaţiei moderne), bolile, intervenţiile chirurgicale, dieta, menstruaţia şi contactul sexual energic.

Diagnosticul herpesului genital

Este stabilit de medicul specialist după o inspecţie vizuală a zonei genitale atunci cînd leziunea este tipică sau prin prelevarea unei probe din leziunea respectivă atunci cînd este atipică, iar examenul vizual nu este concludent. În unele situaţii medicul specialist examinează cervixul la femei şi uretra la bărbaţi pentru descoperirea unor eventuale leziuni interne.

Infecţia cu virusul Herpes Simplex este dificil de diagnosticat în perioada de inactivitate, cînd nu există nici un fel de leziune, iar analizele sangvine pentru depistarea virusurilor HSV-1 şi HSV-2 pot fi de ajutor, deşi rezultatele nu sînt întotdeauna precise.

Tratamentul herpesului genital

Nu există nici un tratament care să elimine infecţia cu virusul Herpes Simplex 2, dar medicii pot recomanda medicamente antivirale care pot grăbi vindecarea leziunilor, în timp ce medicamentele impotriva durerilor (procurate cu sau fără prescripţie medicală) pot fi eficiente în ceea ce priveşte disconfortul sau durerea produse de leziuni.

 

Ce este Clamidioza, mod de transmitere, diagnostic şi tratament

Clamidioza este o infecţie bacteriană cu Chlamydia Trachomatis, una dintre cele mai frecvente boli prin transmitere sexuală (BTS) din toată lumea. Chlamydia Trachomatis infectează aparatul urinar (uretra) la bărbaţi şi uretra, canalul cervial şi organele reproductive superioare la femei. În anumite situaţii bacteria asta poate infecta rectul, suprafaţa oculară şi pleopele. Infecţia se transmite prin contact sexual vaginal, anal sau oral cu un bolnav, dar o femeie gravidă poate transmite bacteria nou născutului în timpul naşterii: între 50% şi 70% dintre copii născuţi din mame bolnave sînt infectaţi astfel la nivelul rectului, vaginului, ochilor şi peretelui posterior al gîtului.

Factorii de risc pentru infectarea cu Chlamydia includ:

  • contact sexual neprotejat prin prezervativ folosit corect
  • parteneri sexuali multipli, inclusiv unul sau mai multi parteneri cu risc crescut (mai mult de un partener sexual infectat cu Chlamydia)
  • un sistem imunitar slăbit

Simptomele clamidiozei

Perioada de incubaţie (adică acea perioadă de timp dintre infectare şi apariţia simptomelor) poate varia de la cîteva zile pînă la cîteva luni. Deşi majoritatea celor infectaţi nu prezintă simptome, atunci cînd apar acestea debutează de obicei după 1-3 săptămîni de la contactul sexual infectant.

Simptomele infecţiei la femei includ: usturimi sau dureri la urinat (disurie) şi urină tulbure, sîngerări menstruale neregulate (dismenoree) şi sîngerări vaginale anormale, dureri abdominale joase, febră şi oboseală, conjuctivită. Simptomele infecţiei  la bărbaţi includ usturimi sau dureri la urinat (disurie) sau senzaţie neplacută în timpul urinatului, respectiv urină tulbure, secreţii apoase sau vîscoase la nivelul penisului şi cruste pe capul acestuia, sensibilitate crescută a scrotului şi anusului, conjunctivită.

Clamidioza nu afectează pe termen lung organismul dacă este tratată cu antibiotice înaintea apariţiei complicaţiilor, dar lăsată netratată poate produce multiple complicaţii în special femeilor, cum ar fi boala inflamatorie pelviană.

Diagnosticarea clamidiozei

Pentru o diagonisticare rapidă şi eficientă a clamidiozei se recomandă screening-ul anual al tuturor adolescenţilor şi femeilor pînă la vîrsta de 25 de ani, dar şi al femeile peste 25 de ani, respectiv gravidelor cu comportament sexuale la risc. Acest lucru înseamnă minim un test urinar pentru Chlamydia Trachomatis (atunci cînd este disponibil) sau chiar un examen genital sau pelvian corect. Se recomandă retestarea după jumătate de la terminarea tratamentului pentru a depista eventuala reinfecţie.

Tratamentul clamidiozei

Infecţia cu Chlamydia Trachomatis poate fi vindecată cu ajutorul antibioticelor, dar o clamidioză tratată nu oferă nici un fel de protecţie faţă de o nouă reinfectare. O nouă expunere la bacterie determină o nouă infecţie (mai ales dacă partenerul sau partenerii sexuali nu sînt trataţi concomitent cu bolnavul), chiar dacă tocmai te-ai vindecat de aşa ceva. De aceea este foarte importantă evitarea contactelor sexuale cel puţin o săptămînă după încheierea tratamentului.

Tratamentul se recomandă persoanelor testate pozitiv pentru Chlamydia Trachomatis, partenerilor sexuali din ultimele două luni ai bolnavilor, chiar dacă aceştia sînt asimptomatici, dar şi nou născuţilor din mame infectate în momentul naşterii.

Antibioticele trebuie adminstrate exact conform prescripţiei medicale, numai în acest fel infecţia poate fi vindecată. Antibioticele folosite de obicei sînt azitromicina, amoxicilina, eritromicina, doxiciclina, ofloxacina, levofloxacina – ultimele 3 fiind excluse în cazul femeilor gravide.

Factorii de risc şi tratamentul sifilisului

Factorii de risc pentru infecţia cu treponema pallidum (bacteria care produce sifilisul) sînt:

  • contact sexual neprotejat (sexul fără prezervativ sau atunci cînd acesta este folosit incorect)
  • parteneri sexuali multipli, mai ales în zonele georgrafice în care boala este foarte răspîndită
  • contact sexual cu o persoana infectată sau care are parteneri sexuali multipli
  • infecţia cu virusul HIV creşte riscul infecţiei un o bacterie
  • prostituţia, mai ales fără protecţie
  • neigienizarea leziunilor deschise în zonele de pe corp care intră în contact cu alte persoane (exemplu: cavitatea bucală, buzel, faţa şi mîinile)

Un bolnav este contagios dacă are leziuni deschise sau erupţii. Riscul de a fi infectat cu sifilis în urma unui singur contact sexual cu un partener bolnav este de aproximativ 3-10%.

Diagnosticul sifilisului

Primul pas în diagnosticul sifilisului este alcătuirea unui istoric amănunţit al simptomelor şi al activităţii sexuale, dar şi examenul obiectiv. O examinare atentă a pielii şi cavităţii bucale este realizată pentru a căuta existenţa unor leziuni, a unei eruptii sau a altor modificări. În cazul femeilor este necesar un examen ginecologic pentru a căuta semne de sifilis, adică leziuni anormale ale vaginului, vulvei, labiilor şi a zonei genitale care apar în cadrul sifilisului primar.

Diagnosticul este confirmat prin teste de sînge, indiferent dacă istoricul nu este relevant sau dacă pe corp nu sînt prezente leziunile caracteristice bolii (sancru). Daca leziunile sînt prezente se prelevează lichidul din una dintre ele, iar acesta este examinat la microscop (examinare pe cîmp întunecat) pentru a evidenţia bacteriile care produc boala (treponema pallidum).

Tratament – generalităţi

Antibioticele prescrise de medic după un consult de specialitate, de preferabil penicilina dar nu numai, sînt tratamentul eficient în orice stadiu al sifilisului. Penicilina este tratamentul standard pentru neuro-sifilis, sifilisul congenital sau pentru cel dobîndit sau detectat în timpul sarcinii, ea este exclusă celor alergici la penicilină, iar alte antibiotice cum ar fi ceftriaxona pot fi luate in considerare.

Tratamentul antibiotic nu poate vindeca complicaţiile deja apărute (pentru asta sînt necesare alte tipuri de tratament), dar poate preveni instalarea complicaţiilor noi. După tratamentul cu antibiotice sînt necesare teste suplimentare, în dinamică, pentru a fi siguri că a avut succes. Partenerii de viaţă (dar mai ales partenerii sexuali mai mult sau mai puţin ocazionali) expuşi trebuie să fie la rîmdul lor examinaţi, testaţi şi trataţi.

Identificarea rapidă a bolii şi tratamentul prompt sînt necesare pentru a vindeca infecţia, a preveni complicaţiile noi şi transmiterea bacteriei la alte persoane. Diagnosticul poate fi întîrziat sau complicat pentru ca simptomele sifilisului sînt asemănătoare cu a altor boli.

Pentru femeile gravide sînt recomandate investigaţii de screening (la prima vizită prenatală la medic, la începutul trimestrului 3 de sarcină şi la naştere) pentru sifilis, datorita riscului infecţiei fătului.

Cauze şi modalitati de tratare a disfuncţiilor erectile (erectia slabă)

Erecţia slabă este una dintre principalele probleme ale bărbaţilor în afara disfuncţiilor sexuale precum impotenţa şi ejacularea precoce. Incapacitatea de a avea o erecţie normală (penisul umplut cu sînge la capacitate maximă pentru o perioadă anume de timp, mai ales în prezenţa unui stimul sexual) se numeşte disfuncţia erectilă. Probabil majoritatea bărbaţilor o au la un moment sau altul, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, dar este ceva ce poate fi controlat, o problemă rezolvabilă.

Cauzele disfuncţiilor erectile

Ele sînt de obicei întîlnite la bărbaţi şi sînt asociate de obicei cu vîrsta înaintată. Dar există şi alte cauze, cele mai comune fiind asociate cu stresul dinaintea actului sexual (cauze psihosomatice), oboseala fizică (cui îi mai pasă de sex după o zi sau o perioadă în care a fost pe drumuri?), probleme fiziologice precum hipertensiunea arterială, cancer sau boli cu transmitere sexuală.

După cum vă daţi seama, cauzele sînt destul de numeroase şi depinde de la o persoană la alta, de la o situaţie la alta. Nu toţi bărbaţii (chiar şi cei care au problemele enumerate mai sus) au disfuncţii erectile, dar există momente din viaţa multor bărbaţi în care, practic, nu li se scoală.

Tratamentele disfuncţiilor erectile

Din punct de vedere statistic utilizarea stimulentelor sexuale nepotrivite şi în exces în timpul actului sexual reprezintă peste 35% din cauzele problemelor de erecţie la bărbaţi. Specialiştii susţin că este indicat să consultaţi un medic înaintea administrării acestor tipuri de creme şi pastile pentru a vă asigura că organismul vostru nu va interacţiona aiurea cu ele.

Pe de altă parte, stilul de viaţă afectează în mod negativ erecţia (dar şi funcţionarea efectivă a organului reproducător masculin, ceea ce duce la impotenţă şi ejaculare precoce). Asta înseamnă fumat şi consumul în exces de alcool şi/sau droguri, sedentarismul, o viaţă stresantă şi cu o dietă incorectă, etc. Schimbarea stilului de viaţă şi începerea unor exerciţii fizice constante şi continue, schimbarea dietei, învăţarea de lucruri noi despre sănătatea ta sexuală şi modul de funcţionare a organismului va transforma în cele mai mult cazuri (cu condiţia să nu fie prea tîrziu) disfuncţiile erectile într-o afecţiune reversibile.

Cu alte cuvinte, cu o viaţă activă (fizic şi sexual), fără stres şi cu dieta potrivită vei avea un mădular sănătos, pregătit mereu pentru acţiune.

Uneori chirurgia poate rezolva problema erecţiei slabe, dar nu este prea sigură şi trebuie folosită doar atunci cînd nu mai există altă soluţie.

Pastilele de testosteron administrate pe cale orală poate ajuta la rezolvarea disfuncţiilor erectile, dar pot avea efecte secundare (afecţiuni hepatice).

Infertilitatea poate fi tratată în multe cazuri, dar nu este un motiv pentru a nu avea o viaţă sexuală activă

Infertilitatea poate fi fie moştenită, fie dobîndită. Statistic există mereu o şansă ca părinţii să nu fie suficient de compatibili (doar bolile genetice se numără cu miile, iar particularităţile genetice şi genele recesive se manifestă dipă cîteva generaţii). Pe de altă parte, diverse lovituri în zona genitală, diverse substanţe chimice consumate sau radioactivitatea pot afecta negativ reproducerea. Nu se ştie vreo legătură directă între electromagnetismul în exces (fie cel produs de aparatele electronice, fie alte surse de tensiune din imediata apropiere) şi infertilitate, dar s-au propus unele teorii în acest sens.

Partea bună este că de multe ori infertilitatea poate fi tratată cu medicamente, prin chirurgie, prin inseminare artificială sau folosind Tehnologia Reproducerii Asistate. De cele mai multe ori aceste tratamente sînt combinate pentru a crea un protocol specific, dedicat pacienţilor, dar în majoritatea cazurilor infertilitatea este tratată cu medicamente sau prin chirurgie.

Medicii recomandă tratamente specifice avînd în vedere rezultatele testelor, perioada de timp de cînd cuplul încearcă să obtină o sarcină şi vîrstele celor implicaţi, starea de sănătate a partenerilor, posibilele alergii şi preferinţa lor pentru un tratament sau altul.

Determinarea cauzei infertilităţii poate fi uneori un proces lung, complex şi emoțional deoarece poate dura săptămîni sau luni pentru ca să parcurgeţi toate testele si examenele necesare.

Partea bună este că în toată această perioadă puteţi avea o viaţă sexuală foarte activă şi cel puţin satisfăcătoare. Specialiştii pot sugera anumite pauze sexuale pentru a spori calitatea şi cantitatea spermei, iar asta înseamn NU sexului ŞI masturbării. Cel puţin pentru bărbaţi, pentru că nimeni nu le opreşte pe femei să folosească dildo-urile şi vibratoarele din dotare dacă doresc. Vă încurajăm să le fiţi alături în asemenea momente pentru că poate spori legătura din cuplu şi dorinţa sexuală.

Cel mai important lucru este să nu lăsaţi grijile şi problemele să stea în calea fericirii. Rezolvaţi-le şi aveţi grijă de voi… şi de actul vostru sexual.

Cauta
Promoveaza!
Categoriile
Calendarul
November 2017
M T W T F S S
« Aug    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
Legături
  • Pastile Marire Penis CU AJUTORUL SIZEGAIN PLUS VA PUTETI MARI LUNGIMEA SI DIAMETRUL PENISULUI CHIAR ACUM! Tabletele SizeGain Plus reprezinta un nou produs revolutionar pe aceasta piata, destinat barbatilor, prin intermediul caruia puteti mari atat lungimea, cat si grosimea or 0
  • Pastile Potenta Performanta sexuala maxima pentru fiecare 0
  • Pompe Marire Penis Magazin online cu pompe si produse pentru marirea penisului, cresterea potentei si tratamentul ejacularii precoce. 0
  • Sexshop Erotic69 Romania Sexshop Erotic69 este cel mai ieftin magazin de jucarii erotice din Romania. Vibratoare, Papusi Gonflabile, bile anale sau afrodisiace, la noi le gasiti 24 de ore, 7 zile pe saptamina. Discretie Garantata! 0
  • SexShop Xtoys.ro Romania Magazin de jucarii erotice pentru toata lumea 0
  • Tratament Potenta Suplimentul alimentar Vig-RX Gold realizat exclusiv din ingrediente naturale garanteaza ca veti avea o viata sexuala mult mai activa si mult mai satisfacatoare. Depinde numai de Dvs. ca barbat daca doritii sa faceti un lucru in privinta asta si sa va imbu 0
  • Tratamentul Ejacularii Precoce Cu Xerex, potenta sexuala o veti putea pastra pana la adanci batraneti! 0
  • Vibrator Sexshop Romania Magazin online cu vibratoare si jucarii erotice de calitate 0
Comentarii
Utilizatori Online
Users: 1 Guest, 4 Bots